Unicornul si cerbul in poezia lui Lucian Blaga

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Unicornul si cerbul in poezia lui Lucian Blaga

Tendinþa poetului de a înscrie pe coordonate mitice aproape orice prezenþã din universul sãu prin integrarea faunei sale simbolice în tiparele mai generale ale imaginarului ºi transformarea ei într-o lume de semne ºi de valori emblematice
Cunoscut în toate marile mitologii, simbolismul animal respectã ºi la Blaga semnificaþiile de bazã pe care acestea le oferã.”Animalul, în calitatea sa de arhetip, reprezintã straturile profunde ale inconºtientului ºi instimctului. Animalele sunt simboluri ale principiilor ºi forþelor cosmice, materiale sau spirituale ”.
În ceea ce priveºte viziunea lui Blaga, elementul animal va fi regãsit numit adesea ca putere, ca forþã elementarã, solidarã în aceasta cu energiile germinative ale vegetaþiei.

În aceastã privinþã, putem regãsi o asemãnare între R.M.Rilke care afirma cã într-o lume care doar pentru om este distanþã ºi separaþie, animalul vede Totul ºi în acest Tot pe sine, pururea mântuit, privirea lui fiind purã ºi deschisã spre marele univers, curgerea timpului neexistând pentru el deoarece el trãieºte în eternitate:
„Subt echinox de toamnã sinilie
Bat pãsãrile-a zbor ºi a zãdãrnicie,
parc-ar simþi în ele ca un har
ce le-nalþã cîndva prin basmul terþiar”

O imagine stilizatã de o mare prospeþime, hieraticã în solemnitatea ei, oferã poemul „Luminã din luminã”:
„În mijlocul dimineþii stã taurul neînjunghiat.
Sãpâneºte un câmp.Luceºte ca o castanã
proaspãt cojitã.
Printre coarnele lui soarele vine în sat.

Lângã apã linã stã în puterea zorilor taurul
nemiºcat.Înãlþat ºi frumos.
E ca Isus Cristos:
luminã din luminã.Dumnezeu adevãrat.”
Forþã teluric-germinativã, „taurul” este situat ºi sub semn solar, într-o conjugare a adâncului cu înaltul caracteristicã de bazã a poeziei blagiene.

Animalitatea a cãpãtat mereu în opera lui Blaga o notã de suavitate ºi puritate.În fãptura elementarã el vede în egelã mãsurã apartenenþa la nivelurile de jos ale lumii, dar toate valorizate mai mereu în registrul nocturn, ºi nãzuinþa transfigurãrii, a înãlþãrii în lumina diurnã. Fauna din universul blagian este una de Eden recuperat.

Spre exemplu, în poemul „Mânzul” din volumul „Nebãnuitele trepte”, care este un caz reprezentativ pentru o astfel de ambivalenþã:fiinþã apropiatã de întunericul pãmântean ºi de sevele sale amare, el este surprins într-un ceas al transfigurãrii, în care straniile apeluri ale înaltului promit sã se realizeze în zborul ultim:
„Saltã mânzul în joc, saltã-n ocolul bãtut,
Ca puii de lebãdã- negru era.Ca ogorul,
În curînd va fi alb cum e norul.
Sub pavãza sfintei Miercuri nãscut.”
Fãpturã de basm, nãscut „sub pavãza sfintei Miercuri”, mînzul „adulmecã lung spre nu ºtiu ce poieni” dar el se îndreaptã mereu spre jarul din vatrã: „ªi iarãºi, spre vatrã se-ndeamnã, la jaruri”. Arzând ca focul, el simte totodatã durerile creºterii de aripi, care vine în consonanþã cu germinaþia universalã din
„noaptea de boalã a lumei, când mugurii toþi
plesnesc c-un mulcom þipãt sub zare.”

Acelaºi suflu vital animã toate straturile lumii, existenþa devine miracol ºi ritual al perpetuei înnoiri. O existenþã care, oricât de intim legatã de ogorul puterilor încã nenãscute, cunoaºte o permanentã nãzuinþã de spiritualitate.
Acest fapt apare ºi mai evident atunci când simbolurile teriomorfe trimit la o lume a muntelui ºi a pãdurii, care reprezintã la Blaga universul sacru prin definiþie, privit în calitate de centru al lumii. De aici coboarã animalele-mesageri, cu funcþie thaumaturgicã, precum sunt cerbul ºi cãprioara. Cerbul este simbol al regenerãrii ciclice a lumii, pe când cãprioara este reprezentarea feminitãþii, ºi ea pusã în relaþie cu pãmântul germinativ(aceste sensuri simbolice ale celor douã animale sunt atestate în mai toate mitologiile). Tocmai datoritã simbolisticii lor, acestea apar în miezul viziunii apocaliptice blagiene, reprezentând promisiunile de refacere a iniþialei geometrii a naturii corupte în „oraºele pãmântului”:

„Din depãrtatele sãlbãticii cu stele mari
doar cãprioare vor pãtrunde în oraºe
sã pascã iarba rarã din cenuºã.
Cerbi cu ochii uriaºi ºi blânzi
intra-vor în bisericile vechi
cu porþile deschise,
uitându-se miraþi în jur.

Lepãdaþi-vã coarnele moarte
bãtrânilor cerbi,
cum pomii iºi lasã frunza uscatã,
ºi-apoi plecaþi:
aci ºi þãrîna învenineazã,”(poemul „Semne”)
Acestea sunt animale „sfinte”, întrucât la poetul român sacrã este natura în starea ei genuinã, nesfâºiatã de drama cunoaºterii umane, netulburatã de întrebãrile fãrã rãspuns. Un fior metafizic, o chemare de dincolo de lucruri strãbate mereu în aceastã lume elementarã:apel ce nu provoacã o realã suferinþã, ci reprezintã mai curând fascinaþia unei depline inegrãri în marele cosmos. Emoþia esteticã e generatã la Blaga de subtila conjugare dintre impulsurile senzuale , pur telurice, ºi elevaþia transfiguratoare.

În poeme precum „Cerbul” sau „Cerbul cu stea în frunte” reliefeazã tocmai aceastã dublã dimensiune a fãpturii care evolueazã de la starea dionisiacã a dezlãnþuirii instinctuale, cãtre echilibrul ºi seninãtatea apolinicã. Cerbul cel roºu aleargã dupã ciuta care-l bântuie, mânat de „sublimul foc” al patimii, dar setea îi este potolitã doar de „luciul albãstrui „ al iezerului ce oglindeºte cerul: „De sãptãmâni un roºu cerb prigoana
ºi-o înteþeºte.Ciuta-i printre ruguri
de corni, zdrobeºte în copite struguri
ºi piere în fãget.S-aude goana.

Prin brume, cerbu, de imbold ºi visuri
c-un rãget cearcã sã se mîntuie.
Dar ciuta dispãrutã-l bîntuie.
Sublimul foc îl mînã spre abisuri.”(„Cerbul”)
La rândul sãu, cerbul cu stea în frunte înfãþiºeazã, într-un mod ºi mai radical, ipostaza animalicului spiritualizat: insensibil la ispitele cãrnii, el cautã dincolo de orizonturile apropiate, îndepãrtatele zãri cosmice, fascinat de „strãvechile rotiri”, ascultând muzica universului: „Nu-l miºcã ºtiutele
crînguri cu ciutele.
Cãrarea cu urmele,
iezerul, umbrele,
nu-l cheama.Copitele
sfarmã ispitele.
Prin ceaþã cînd lunecã
Zãri el adulmecã,
nu apropiatele,
ci depãrtatele.
Ciulindu-ºi urechile
privind strãvechile
rotiri, sus, de tulbure
foc ºi de murmure.
ªi-aude, subt naltele,
unele, altele:
erele, sferele.(„Cerbul cu stea în frunte”)
Cerbul cu stea în frunte este dealtfel sensibil înrudit cu un alt animal fabulos în bestiarul blagian, inorogul sau unicornul, revendicat de poetul însuºi ca simbol al fiinþei sale.
« mai multe referate din Romana