Tudor arghezi - psalmi

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Tudor arghezi - psalmi

     Una din laturile dominante ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor filozofico-religioase. Ca toti marii poeti ai lumii, Arghezi a fost rascolit de-alungul întregii sale vieti de o serie de probleme fundamentale pentru cunoasterea rostului omului pe pamânt, a începuturilor existentei acestuia în univers, a perspectivelor care i se deschid a mortii care pune capat zbaterilor lui continui pentru înfrumusetarea vietii pe care vrea s-o cladeasca urmasii sai. Pâna sa ajunga la cunoasterea si însusirea filozofiei materialist-stiintifice clarificatoare, poetul s-a razboit cu fantomele Divinitatii si mortii, ale vietii viitoare - într-o lupta piept la piept dramatica si îndârjita al carei rod literar îl constituie unele dintre cele mai stralucitoare creatii poetice argheziene. Ispita cunoasterii, setea devoranta, biciuitoare de-a strapunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeasi masura cu care poetul se apropia de el, parea a se departa de mijloacele de patrundere si de întelegere ale lui, sta la baza unei mari parti din opera de pâna la Eliberare a scriitorului.

      Motivul cautarii Divinitatii, prezent în poezia argheziana înca de la primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranica, înfrigurata cautare care se prelungeste pâna în Stihuri de seara si Hore si în multe alte poezii si scrieri în proza ale poetului. Aceasta drama a cautarilor obsedante capata în versurile din Psalmi o deosebita forta a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glasuieste-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodata sa devina dialog.

      În psalmii arghezieni surprindem mai degraba ecouri ale Vechiului decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religiosi care s-au luat la harta cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul sau, în genere, este acela al unui Iov, barbatul care nu cedeaza, nu accepta nici un compromis, nici resemnare, care se-afirma pe sine în fata unui Iehova pierdut în tenebre si tacere. Cuvântul sau este stârnit chiar în Tacerea absoluta careia i se adreseaza si în care se aude pierind.

      Psalmul I. - "As putea vecia cu tovarasie" este revolta lui Arghezi împotriva Tatalui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns si parasit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creeaza lumea. Arta purcede din el si în aceasta ipostaza de creare a unei lumi noi, de depasire a conditiei creaturale, el sfideaza divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilitati nelimitate si prin ea poetul se identifica ca divinitatea. În final poetul îsi doreste pierirea dar numai în ipoteza în care are loc pierirea lui Dumnezeu în el.

      Psalmul II. - "Sunt vinovat ca am râvnit" este lupta poetului cu Divinitatea, încercarea sa de a-l rasturna. Finalul poeziei: "Ti-am auzit cuvântul, zicând ca nu se poate", este într-un fel un raspuns, exprima o interdictie declarata; neaga nu numai jindul omului dupa bunurile lumii acesteia, ci si însasi râvna poetului de a-si apropia Cuvântul. Revolta din Psalm I înseamna sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasa a demnitatilor acestuia. "Marele Pacatos" din Psalm II nu e artistul mânat de "o nelinistita patima cereasca" ci faptura aventuroasa a riscurilor extreme, razvratitul, care încearca imposibilul.

      În Psalmul III. "Tare sunt singur, Doamne, si piezis!" poetul se simte însingurat si parasit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent îl condamna la singuratate, împotriva careia se revolta cerând din partea Divinitatii un semn care sa-i îndemne pasii. Daca în primii trei Psalmi, poetul se razvratea împotriva divinitatii în Psalm IV "Ruga mea e fara cuvinte" poetul ne prezinta confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu - cuvântul. Chemarea sa (dubla; ca profet si poet) este condamnarea sa. Toate ambivalentele, ambiguitatile si paradoxurile naturii sale îsi au sorgintea în aceasta criza originara a Cuvântului. Psalm IV este expresia unei disperari a cugetului, privind existenta însasi a eului.

      Psalm V. "Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta" este un apel al inteligentei desnadajduite. Prezenta sacrului este singurul sau dar râvnit. Invocarea lui este o încercare de a-l scoate din neantul ascunzisului sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca " tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic pentru inteligenta însetata de infinit decât aceasta "tacere". Dumnezeu ascuns în aceasta "tacere" este o negare a omului cuvântator.

      Chinuit de îndoieli "Pari când a fi, pari când ca nu mai esti" (Psalm VI) neputând întelege tacerea de stânca a unei divinitati care nu da nici un semn palpabil al existentei ei, poetul îsi striga patetic apriga dorinta în goana-i neostoita dupa o certitudine absoluta, cu o cutezanta înspaimântatoare:

     "Singuri, acum, în marea ta poveste,

     Ramân cu tine sa ma mai masor,

     Fara sa vreau sa ies biruitor.

     Vreau sa te pipai si sa urlu; Este?

(Psalm VI)

      În Psalm VII. " Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga" poetul face un rechizitoriu puterii Divine învinuind-o, acuzând-o de crima celui care a creat lumea si apoi a parasit-o. Dumnezeu se face vinovat de dubla crima; una pentru ca e absent din lume si cealalta ca lumea nu-l poate cunoaste. Singurul vinovat e cel absent, adica Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecatorului sau.

      Psalm VIII. " Pribeag în ses, în munte si pe ape" e psalmul calatorului-prizonier în universul închis. Psalm al maturitatii melancolice, al revizuirii si al cunoasterii de sine, acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul si în Psalm X. "vecinul meu a strâns cu neîndurare" e psalmul mizeriei umane "al nimicniciei omului ce-si întemeiaza existenta pe posesiune. Înlocuirea lui "a fi cu" cu "a avea" duce la descompunerea fiintei umane.

      În Psalm XI. "ca sa te ating, târis pe radacina" poetul revine la chemarea Divinitatii. De data aceasta el doreste un contact organic care însa nu se realizeaza.

      Cuprinzând marea întrebare fara de raspuns, dureroasa si dramatica, psalmii arghezieni reflecta continua lupta a gândirii poetului cu îndoiala, cu neputinta de a renunta la cautare, cu nesatioasa sete de a se convinge daca Divinitatea exista sau nu cu adevarat. Oscilând între dorinta de a afirma existenta lui Dumnezeu si gândul ca acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întretinuta, poetul exclama în Psalm VI:

     "Pentru credinta sau pentru tagada,

     Îl caut dârz si fara de folos",

     ca, pândindu-l pe Dumnezeu ca pe un vânat, sa-l ameninte cu nimicirea fizica, necrutator:

     "Te dramuiesc în zgomot ti-n tacere

     Si te pândesc în timp, ca pe vânat

     Sa vad: esti soimul meu cel cautat?

     Sa te ucid sau sa-genunchi a cere"

(Psalm VI)

     sau chiar, nu mai putin neînduplecat:

     "Cercasem eu, cu arcul meu,

     Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!

     Tâlhar de ceruri, îmi facui solia

     Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria"

(Psalm II)

     Poetul, pentru care problema Divinitatii parea fara rezolvare, îsi da seama de zadarnicia zbaterilor sale launtrice în goana dupa marea himera ajunge sa proclame categoric inexistenta lui Dumnezeu, asa cum, triumfator, ne-o spune în unul din ultimii sai Psalmi din 1959. Evocând mai întâi îndelungatul si dramaticul drum al cautarii de o viata-ntreaga: m-am aratat / Oricum, de-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi", el îsi anunta hotarârea nezdruncinata de-a nimici fantoma dumnezeiasca de care s-a lasat tiranizat pâna acum:

     "Înversunat de piedici, sa le sfarâm îmi vine,

     dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine"

      Psalmul de taina, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie întru-un monolog sfâsietor în care sentimentul dragostei adevarate si al credintei se întrepatrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al sperantei al dorului, al dragostei de dragoste. Femeia raspândita în el "ca o mireasma-ntr-o padure" i-a prins de cântec viata; a purtat-o ca o bratara la mâna casnica a gândirii; a schimbat cararea, si a facut-o "vas de mare". Adresarea catre simbolul feminin al divinitatii de identifica în finalul psalmului:

     "Ridica-ti din pamânt urechea

     în ora noptii când te chem

     ca sa auzi, o! neuitata

     neiertatorul meu blestem".

     Poezia seamana cu aceeasi sfâsietoare chemare eminesciana din Rasai asupra mea sau Rugaciune.



« mai multe referate din Romana