Tudor Arghezi sau despre tentativa dramatica de constituirea a eului poetic

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Tudor Arghezi sau despre tentativa dramatica de constituirea a eului poetic

. Autorul doinelor si lacramioarelor a trasat prin acest postulat o trasatura dominanta - si anume coordonata liricitatii ereditare - ce se poate decela usor din viziunea abstract-cosmica a poeziei noastre orale. Este evident ca pattern-urile narative, integrand scenariile miturilor originare, au traversat indelungi metamorfoze - in cadrul unei istorii subtile a formelor interne - pentru a atinge lirismul pur din aceasta atat de cunoscuta secventa orala, intens personalizata: "Doina, doina, cantec dulce / Cand te-aud nu m-as mai duce / Doina, doina, viers cu foc, / Cand te-aud eu stau in loc". Nu cred ca se incumeta cineva sa conteste valoarea lirica intrinseca a acestor versuri, chiar daca apartin unei instante enuntatoare anonime.

In aceasta strofa, exemplara prin laconism, se comunica esenta orfica a fiintei si, dincolo de insertia autoreferentiala, se poate semnala prezenta unui subiect poetic extrem de puternic, asumat la persoana intai, precum in discursul scris, desi reprezinta expresia unei manifestari colective. Desigur, nu putem vorbi de un eu diferentiat, dar este cu totul remarcabila aceasta pulsiune textualizanta de a se constitui ca un posibil subiect autonom, prin reductia extrema a modelului actantial pana la identificarea intr-o unica instanta a discursului ce se autosemnifica in actul semiotic.

Primul pas decisiv in constituirea unui eu poetic empiric este facut de Eminescu si anume de acel Eminescu ce reuseste sa se exprime plenar printr-o emisie lirica directa, in versul coparticipativ "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata". Prin sfortarea agonala dusa pana la paroxismul trairii, actantul eminescian isi asuma individual aici conditia ontologica, transgresand orfismul originar din textul mioritic. Dar poeticitatea discursului romantic, in general, nu propune decat un subiect abstract, autocontemplativ, ce-si cauta inca in exterior ratiunea unui statut ambiguu;

de fapt, "continuturile" paradigmatice ale textului premodern sunt actualizate prin figurarea unui subiect mai mult diegetic decat poetic. Versul citat, ce reprezinta interiorizarea viscerala a conditiei ontologice, il inscrie pe Eminescu in perimetrul restrans al poeticitatii moderne, salvandu-l de desuetudinea diacronicitatii artelor poetice. Solemnitatea restrictiva din textuarea eminesciana continua sa mentina acelasi contact ombilical cu o substanta metafizica colectiva (in sens blagian) ce intretine tiparele coercitive ale unei oralitati congenitale.

Am afirmat de nenumarate ori - in diverse imprejurari - ca nu putem vorbi in mod intemeiat de structurarea unui eu poetic autonom in discursul eminescian, situatie grava ce a condus la hibridarea modernitatii noastre poetice si la fixarea unui deziderat obsesiv ce va fi transat in secolul XX prin eforturile conjugate ale unor Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia si Nichita Stanescu. Cel ce face tranzitia catre asemenea statut autonom al subiectului poetic este autorul Cuvintelor potrivite si astfel se si explica oscilatiile si incertitudinile repetate in receptarea arghezianismului. « mai multe referate din Romana