Tren de placere

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Tren de placere

Referat despre Tren de placere
Enuntul si gesturile micului cãlãtor, lãsate în voia lor, cîstigã o prematurã autoritate, sub încurajarea aprobatoare, unanim admirativã venitã de la mam' mare, mamitica si tanti Mita. " – E lucru mare, cît e de destept! zice mam' mare. E ceva de speriat, parol! zice mam' mare" (2, 123). Neastîmpãratul copil pare dotat cu suficiente premise si pare a dispune pe deplin de avantajele contextuale pentru a comunica pînã la adînci bãtrînete un gen de discurs asemãnãtor cu acela de care luãm cunostintã, fragmentar, în tren si de a avea parte de aceeasi entuziastã aprobare. Discursul lui Goe se pare cã nu va fi perturbat de nici un alt discurs, de nici o interogatie si el va evolua spre un monolog grotesc al închipuirii de sine.

Personajul poate creste nestingherit luînd profilul unui Miticã, e si el un virtual "foarte destept" producãtor de mofturi sau poate împrumuta cu timpul sublimul complex de superioritate al lui Catavencu: "În orasul ãsta de gogomani, eu sînt cel dintîi". Cu putinã imaginatie ne putem referi la un Goe bãtrîn debitîndu-si palavrele despre vizita lui pe la Bucuresti. În locul celor trei cucoane, chemate cînd le va fi sosit vremea, în lumea dreptilor, eventuala consoartã a venerabilului Goe, o Efimitã, nu va conteni sã-l admire, aproape cu aceleasi cuvinte ca ale defunctelor: "Ei, bobocule, apoi cum le stii dumneata pe toate, mai rar cineva" (1, 97).

Cuvîntul boboc are un extraordinar rol de liant semantic între repetentul Goe si ramolitul Conu Leonida, personajul din farsa caragialianã, nu altcineva decît un Goe bãtrîn si de asemenea un repetent incurabil la toate probele de cunoastere umanã. Anii i-au sporit în ritmul lor ineluctabil, vîrsta spiritului i-a rãmas pe loc, undeva în fantasmele confuze ale copilãriei si de atunci se repetã mecanic, ca la o bizarã jucãrie. Goe si conul Leonida pot fi priviti ca douã secvente din biografia aceluiasi personaj. Desi aflate la un interval de timp foarte mare una de alta, cele douã secvente sînt de o absurdã coincidentã. În timpul scurs de la cea dintîi la cea de-a doua mintea s-a blocat într-un stadiu infantil, necopt. În pofida diferentei de vîrstã, ambele secvente, si cea decupatã din perioada copilãriei si cealaltã, decupatã din perioada bãtrînetii, se unificã prin cuvîntul "boboc".

El rezoneazã adecvat pentru Goe si involuntar ironic pentru conu Leonida. Si cu toate acestea, Goe îl refuzã, ca sã-si aroge în schimb pe acesta de domn, iar Leonida îl acceptã pentru cã numele de boboc îi dã iluzia unui om de viitor: "Asa zãu!… Ei! mai dã-mi încã unul ca el, si pînã mîine seara, – nu-mi trebuie mai mult, sã-ti fac republicã…" (1, 86). Goe e un boboc de om cu pretentii de matur, conul Leonida este un om mai mult decît matur cu ambitii de boboc. Cu alte cuvinte, ambele personaje se plaseazã existential în afara vîrstei lor adevãrate. Considerate ca secvente ale aceleiasi biografii, cele douã personaje denotã, într-o desfãsurare comicã neîntreruptã, cînd un infantilism de boboc "matur" (Goe), cînd un infantilism de matur-"boboc" (Leonida), asadar în ambele cazuri comun este infantilismul, situarea fie mai presus, fie mai prejos de vîrsta realã. Starea de "boboc" dãinuie, într-o astfel de perspectivã rãsturnatã, ca o melodie cronicã, de la tinerete pîn' la bãtrînete; Goe, repetentul, reprezintã primul semnal de stagnare a spiritului, conu Leonida confirmã perpetuarea acestei stagnãri, rãmînerea la stadiul tragi-comic al necoptului.

Personajul caragialian se defineste prin incapacitatea, iar cîteodatã prin imposibilitatea de a trece de pragul initierii si de a cunoaste cu adevãrat revelatia "centrului". Trenul care îl poartã pe Goe spre capitalã, spre simbolicul centru, e stopat la jumãtatea drumului chiar de cel care ar fi trebuit sã ajungã la destinatie la timp. Gest fatal, tot atît de simbolic pentru a sugera întîrzierea, pierderea ritmului evolutiv, repetentia congenitalã de care Goe nu se va putea debarasa întreaga viatã. Acesta este si motivul pentru care îl recunoastem, tipologic, în Conu Leonida. Rãul prematur, asadar comic, pe care îl întîlnim la Goe constã în incapacitatea lui de a dialoga, acceptînd banala poveste, în ambitia incipientã de a fi pe deasupra tuturor si în ignorarea desãvîrsirii lãuntrice, la care se ajunge prin ascultarea opiniei celuilalt.

"Ce treabã ai tu, urîtule?" constituie replica sub care recunoastem vanitatea celui ce crede cã nu are de învãtat nimic de la nimeni. Ironia soartei este însã neîndurãtoare, clasificîndu-l în categoria repetentilor perpetui, iar mai tîrziu în rîndul panglicarilor esuati în gara desartelor iluzii.
Asteptarea si cãlãtoria sînt de fapt niste trepte care urcã si pogoarã înspre sau dinspre lumea promisã. Fermecatul tren de plãcere caragialian duce în D-l Goe la centrul însusi ori, ca în schita cu titlul de la care am preluat aceastã sintagmã, Tren de plãcere, el ajunge la substitutul acestui centru, Sinaia, orasul rezidential din timpul sezonului de vacantã al familiei regale si al lumii bune. Cele mai multe cãlãtorii de plãcere ale caragialianei "lume lume" se fac la Sinaia. Îndatã ce aici se aflã regele, guvernul, parlamentarii, lumea descinsã la Sinaia resimte ea însãsi ceva din puterea si magnificienta centrului.

La Sinaia se adunã tot ce e mai divers, sub semnul unei fatalitãti, asa cum alimentele cele mai sofisticate ori bãuturile fine sau proaste se întîlnesc, fatal, în stomac. Or, Sinaia constituie pentru ironistul Caragiale un astfel de centru-stomac, sediul în care bãrbati importanti, femei distinse si femei cochete, poltroni si rebeli, jurnalisti, soacre, vãduve si copii îmbrãcati în uniforme de galã se supun la un inevitabil melanj, cu un destin evident tot fatal: "Sinaia nu se poate compara mai nimerit decît cu un stomac: o încãpere mai mult sau mai putin largã, avînd douã deschizãturi" (2, 146). Percutiile limbajului ironic, vizînd lumea intratã în aceastã "încãpere", sînt, cu o vorbã a maestrului ploiestean, "teribele". În structurile imaginarului, stomacul se asociazã cu o groapã, o rîpã sau un povîrnis. Cine vine sã petreacã într-un astfel de spatiu decade, se amestecã, se degradeazã, condamnat la o alergãturã fãrã salvare, în care nu aflã pe nimeni, pentru cã totul e în prefacere.

În acest loc îi aduce trenul de plãcere din proza omonimã pe membrii familiei Georgescu. Descinderea la Sinaia este si o chestiune de ambit. Nu se face pentru un om ca d-l Georgescu sã absenteze din hig-liful prezent la Sinaia, chiar dacã aceastã performantã îl obligã la preparative si solutii meschine: el, sotia si puisorul merg la garã cu trãsura si cu un bagaj usor; în tren cãlãtoresc în clasa I; soacra, împovãratã cu un cos enorm cu de-ale mîncãrii, e trimisã la garã cu tramvaiul si cãlãtoreste cu clasa a II-a. Ajunsã la destinatie, familia se separã a doua oarã, soacra luînd-o spre modesta pensiune Mazãre, ceilalti, fireste, spre Hotel Regal. Parvenitul tine la aparente. Mãnîncã din cos, dar se revarsã în holul unui mare hotel; se plimbã unde poate vedea lume si mai ales unde se poate lãsa privit, îmbrãcîndu-se cu tot ce crede cã are mai bun. Îmbrãcãmintea conteazã decisiv, cînd e vorba de o doamnã.

O vestimentatie elegantã, oricare ar fi moda, o dau croiul, dar si culoarea, bunul gust nepermitînd decît o combinatie limitatã de nuante a uneia ori cel mult douã culori. Fiinta gãtitã tipãtor se face desigur remarcatã si evaluatã în consecintã: Madam Georgescu este pe deplin stabilitã asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, pupa fraise écoasée si pãlãria sortatã; umbreluta rosie, mînusile albe si demibotinele de lac cu cataramã; ciorapii de mãtase vãrgati, în lungul piciorului, o bandã galbenã si una neagrã, despãrtite de cîte un fir stacojiu" (2, ). Asadar, pe acelasi trup stau împreunã pentru a-l înfrumuseta si a-l face vizibil: vert-mousse, fraise écoasée, rosul, albul, galbenul, stacojiul si probabil încã vreo cîteva culori. Doamna Georgescu e una din "burghezele colorate" evocate de Bacovia în Amurg: "Trec burgheze colorate / În cupeuri de cristal / E o vesnicã plimbare / vãlmãsag milionar". În alegerea îmbrãcãmintii pentru Sinaia nu e uitat nici Ionel Georgescu, puisorul, de care atîrnã viitorul familiei. La Sinaia, "nu mai încape discutie", el se va îmbrãca exact ca regele, în "uniforma de vînãtori". Nu-i va lipsi, se-ntelege, sabia. « mai multe referate din Romana