Trasaturi ale romantismului intr-un text poetic de Mihai Eminescu - Luceafarul

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Trasaturi ale romantismului intr-un text poetic de Mihai Eminescu - Luceafarul

Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcata de creatia lui Mihai Eminescu. "Luceafarul" este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice, iar legenda Luceafarului este mai mult decat alegoria propriei existente de poet a lui Eminescu, este totodata simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic in poezia mitului romanesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. Dupa marturisirea autorului insusi, poemul are ca sursa principala de inspiratie, basmul popular romanesc "Fata in gradina de aur", cules de germanul Richard Kunisch, in calatoria sa prin Tarile Romane si publicat la Berlin in 1861 intr-un memorial de calatorie.

Problema geniului este privita de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostila, "Luceafarul" este, in acelasi timp, un poem desavarsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nespusa toata viata, inaltandu-se inspre ea necontenit ca o vapaie din propria-i mistuire.

Din punctul de vedere al speciei literare, "Luceafarul" este un poem filozofic, in care pastelul, idila, elegia si meditatia reliefeaza, in formule artistice variate, adancimea simtirii si a cugetarii poetice. Semnificatia alegoriei este ca pamanteanul aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.
Forma introductiva este aceea traditionala a basmului popular.

Urmatoarele strofe infatiseaza iubirea ce se infiripa intre reprezentantii celor doua lumi diametral opuse: "-O, dulce-al noptii mele domn, / De ce nu vii tu? Vina!". Atractia indragostitilor unul catre celalalt, este sugerata mai intai de o chemare, menita sa le scoata in relief dorul si puterea sentimentului. Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, asemenea lui Neptun, ca un "tanar voievod", totodata "un mort frumos cu ochii vii". In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice : "par de aur moale", "umerele goale", "umbra fetei stravezii". In contrast cu paloarea fetei sunt ochii, care ilustreaza prin scanteiere viata interioara.

Fiintele superioare au posibilitatea de a-si depasi conditia, de a se metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul se arunca in mare si prefacut intr-un tanar palid cu parul de aur si ochii scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii, patrunde in camera fetei. Mediul fizic al luceafarului, "sfera mea", este unul ideal, situat in afara timpului si spatiului, deschis spre necuprins, supus miscarii de coborare si de inaltare, asemenea nazuintei fetei de imparat catre idealul erotic, dar si prin atractia Luceafarului spre lumea terestra.

In antiteza cu imaginea angelica a primei intrupari, cea de-a doua metamorfoza este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata : "O, esti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arata". Imaginea se inscrie tot in canoanele romantismului: parul negru, "marmoreele brate", "ochii mari si minunati". « mai multe referate din Romana