Sistemul politic francez
2x puncte
categorie: Diverse
nota: 9.51
nivel: Facultate
Istoria dezvoltarii politice a Frantei prezinta un deosebit interes deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernamânt. Dupa cum se stie Franta a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absoluta, monarhia constitutionala, imperiul, dar si republica parlamentara, iar in prezent ea este o republica semi-prezidentiala.
DOWNLOAD REFERAT
Istoria dezvoltarii politice a Frantei prezinta un deosebit interes deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernamânt. Dupa cum se stie Franta a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absoluta, monarhia constitutionala, imperiul, dar si republica parlamentara, iar in prezent ea este o republica semi-prezidentiala.
Istoria dezvoltarii politice a Frantei demonstreaza o preocupare permanenta pentru gasirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constitutionale.
În continuare voi încerca sa înfatisez sistemul politic francez într-o viziune istorica, analizând apoi, în mod succesiv, principalele institutii consacrate de actualul aparat de guvernare.
MONARHIA ABSOLUTA
Franta a cunoscut, odata cu centralizarea statala, un regim de monarhie absoluta exprimat în cunoscutele formule ,,L'etat c'est moi" si ,,Apres moi le deluge". Aceste maxime înfatisau într-o forma concentrata întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui si despre paseismul conceptiei politice care calauzea monarhia franceza. În pofida luarilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înalta cultura care atrageau atentia monarhiei asupra necesitatii de a se reorienta în concordanta cu noile schimbari intervenite în viata sociala, puterea absolutista monarhica venea tot mai des ]n conflict cu realitatile sociale, cu cele economice, promovând totodata un sistem care se caracteriza prin abuzuri si încalcarea oricaror libertati cetatenesti.
Desi un gânditor francez atragea atentia monarhiei ca ,,Nu exista monarhie fara Parlament", Statele Generale-acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor-nu fusesera reunite dupa anul 1614.
Ideile revolutionare promovate de iluministi, de teoreticieni care promovau schimbari politice nu aveau sa ramâna fara ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului sau, declara: ,, A renunta la libertatea ta înseamna a renunta la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la datoriile tale".
Sub influenta ideilor înaintate, poporul, dar si o parte a clerului si chiar a nobililor, vedea cu urgenta necesitatea unor schimbari. Revolutia franceza a inspirat remarcabile documente de gândire politica si juridica, printre care cunoscuta Declaratie a drepturilor omului si cetateanului din 1789.
PERIODA REVOLUTIONARA 1789-1799
Perioada revolutiei franceze a fost o perioada extrem de dinamica si complexa caracterizata prin numeroase deplasari ale fortelor politice; ea s-a axat, în esenta, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituanta, b) Conventia si c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al fortelor politice revolutionare si reflectând chiar unele conceptii diferite despre drept si valorile umane.
a)Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase sa se supuna somatiei regelui si care si-a propus sa elaboreze o noua constitutie pentru Franta. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: ,,Suntem aici prin forta poporului si nu vom pleca decât prin forta baionetelor" reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elita care vedeau în emanciparea Frantei nu numai propria lor emancipare, dar si edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertatii. Prima Constitutie franceza a fost Constitutia din 3 septembrie 1791, constitutie care mai marca înca mentinerea monarhiei, dar fundamenta asezarea acesteia pe baze democratice si constitutionale.
Refuzul regelui ludovic al XVI-lea de a întelege procesul de schimbari, încercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu fortele straine care doreau sa intervina în treburile Frantei au dus în final la judecarea si condamnarea sa. Din acest moment, Franta a început o epoca noua în care violenta revolutionara era considerata mijlocul cel mai eficace pentru a garanta institutiile unui autentic stat de drept.
Robespierre, unul dintre cunoscutii conducatori ai revolutiei franceze, enunta ideea conform careia ,, Guvernul revolutiei este despotismul libertatii contra tiraniei". Încercând sa fundamenteze ideea violentei revolutionare, acelasi gânditor si om politic declara ,, Acela care nu uraste crima nu poate sa iubeasca virtutea".
b)Conventia. Perioada Conventiei s-a reflectat în adoptarea Constitutiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost însa aplicata în conditiile confruntarilor pe care le cunostea viata politica revolutionara franceza. Efervescenta procesului de schimbari marca aparitia unor numeroase cluburi si organizatii revolutionare, dar si cristalizarea unor cai privind mersul mai departe al transformarilor: calea iacobina, exprimata de Robespirre si adeptii sai, calea care preconiza intransigenta si fermitatea fata de adversarii revolutiei, si calea girondina, vizând efectuarea unor transformari pasnice, democratice.
c)Directoratul a reprezentat o noua forma de organizare politica; ea dorea sa ia locul Conventiei revolutionare, pastrând cuceririle revolutiei, dar instituind o mai mare garantie a libertatii împotriva arbitrarului si eliminând definitiv violenta din arsenalul metodelor politice.
Directoratul s-a dovedit, prin întregul sau sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care cauta, pe de o parte, sa elimine abuzurile savârsite în numele revolutiei, iar pe de alta parte, sa mentina valoarea principiilor revolutiei.
REGIMUL CONSULAR SI IMPERIAL
Regimul consular si imperial marcheaza trecerea centralizarea puterii si subordonarea rolului adunarilor. Beneficiind de un urias prestigiu, primul consul - Napoleon Bonaparte - avea sa-si întareasca puterea în stat, sfârsind prin a se proclama ,,împarat al tuturor francezilor".
Înfrângerea lui Napoleon si restabilirea monarhiei avea sa duca pentru o scurta perioada, la revitalizarea practicilor ,,fostului regim". Cu toate acestea monarhia franceza restaurata prin Carta din 4 iunie 1814 avea sa pastreze, totusi, o anumita imagine a fostelor libertati care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.
MONARHIILE CENSITARE
Ca urmare a miscarilor politice în Franta, în 1830 monarhia accepta principiul ,,Regele domneste, dar nu guverneaza". Este vorba de o trecere de la regimul absolutist la un regim democratic, dar bazat pe recunoasterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot în 1814.
Sufragiul universal, cucerire a revolutiei franceze, era înlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea sa asigure sprijinul institutiilor politice de catre o clasa puternica de proprietari.
Daca în 1814 începeau sa se întrevada potentialitatile edificarii unui regim parlamentar, acesta în 1830 devenea realitate.
A doua revolutie franceza, determinata de evenimentele revolutionare din 1848, avea sa restabileasca sufragiul universal care în 1850 urma sa fie redus datorita înscrierii conditiei domiciliului, pentru ca în 1852 sa fie reintrodus. Regimul politic instaurat în 1848 avea sa fie un regim democratic apropiat de regimul prezidential.
AL DOILEA IMPERIU
Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte, dupa ce efectuase o masiva concentrare a puterilor în mâinile executivului, avea sa reprezinte o reluare în forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Împaratul pastra importante prerogative politice si în sistemul de organizare a statului, respectând totusi institutiile democratice ale statului.
Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului sau, deoarece legislativul îsi mentinea prerogativele sale, puterile împaratului nefiind aceleasi cu cele pe care, la timpul sau, Napoleon I le concentrase în mâinile sale.
Regimul-desi autocrat-permitea totusi o marja de libertate politica, iar angajarea tot mai puternica pe plan extern a dus la prabusirea sa ca o consecinta a razboiului franco-german.
Comuna din Paris din 1870 a fost o încercare efemera de a edifica un nou tip de stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.
A TREIA REPUBLICA
A treia republica a fost precedata de evenimentele deja amintite ale razboiului franco-prusac care au facut ca imperiul sa nu poata supravietui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare nationala a fost investit de catre Corpul legislativ pentru a semna armistitiul si a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunari Nationale. Aceasta adunare, ce avea drept scop sa restabileasca în mod primordial pacea cu Germania, avea sa se consacre în acelasi timp elaborarii unei noi Constitutii. Ea era dominata de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea sa declare ca ,, Republica este forma de guvernamânt care ne dezbina cel mai putin".
Institutiile statului definite de Constitutia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputatilor, aleasa pe 4 ani, si Senatul alcatuit din senatori numiti pe viata sau recrutati prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputatilor, al carei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a mandatelor efectuându-se o data la trei ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar vârsta ceruta pentru ca o persoana sa fie aleasa senator era stabilita la 40 de ani.
Camerele aveau în principal atributia de a vota legile; reunite, ele puteau pune în discutie responsabilitatea guvernului.
Presedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absoluta a voturilor de catre Camera Deputatilor si Senat, reunite la Versailles ca Adunare Nationala. Presedintele era sef al statului si sef al executivului, dispunând de largi atributii de a desemna ministrii, de a avea initiative legislative, de a opune un veto provizoriu, având în acelasi timp statutul unui sef de stat parlamentar, nefiind raspunzator pentru actele sale (de care raspundeau ministrii).
Ministrii erau numiti de presedinte, fiecare având conducerea unui departament.
Ca o consecinta a numeroaselor crize si framântari politice pe care le-a cunoscut în acea perioada viata politica franceza, se produce o trecere de la primatul adunarilor la întarirea executivului. Totodata, are loc si un proces de modernizare a Constitutiei, în 1884 renuntându-se la institutia senatorilor pe viata si modificându-se regulile de desemnare a senatorilor.
Cea de-a treia republica a durat pâna în 1940, când prabusirea Frantei în fata atacului german a suprimat institutiile celei de-a treia republici iar maresalul Petain a convocat Adunarea Nationala la Vichy pentru a-l investi cu largi atributii de sef al statului.
Prin legea din 10 iulie 1940, maresalul Petain a dobândit atributii foarte largi, în Franta fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decât o autoritate limitata asupra teritoriului sau si care a sfârsit prin a fi, cu timpul, subordonat în întregime autoritatilor germane.
A PATRA REPUBLICA
Cea de-a patra republica franceza îsi gaseste originea în institutiile revolutionare create de generalul De Gaulle în timpul luptei de eliberare a tarii. În aprilie 1944 se angajase sa reuneasca o adunare constituanta, cel mai târziu în anul întregii eliberari a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificari noi, democratice, a statului.
Printr-un referendum organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost întrebati daca doreau ca adunarea ce va fi aleasa de ei sa fie si adunare constituanta, si daca apreciau oportun ca o noua Constitutie sa organizeze într-un mod nou puterile statului.
Organizarea puterilor în sistemul Constitutiei din 1946 consacra Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Nationala aleasa prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentarii proportionale, si Consiliul Republicii, cea de-a doua Camera, ales prin scrutin indirect, departamental.
Presedintele republicii era ales pe sapte ani. El avea atributii importante, printre care numirea Consiliului de ministrii, promulgarea legilor si desfasurarea raporturilor internationale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constitutii presedintele pierdea multe dintre prerogativele esentiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, initiativa legislativa, responsabilitatea executarii legilor.
Guvernul era format din presedintele de consiliu, care avea importante atributii ce apartinusera anterior presedintelui republicii.
Noul sistem consacra un regim parlamentar, înscriind reguli cu privire la raspunderea politica a guvernului. Dizolvarea Adunarii era mentinuta, dar existau conditii dificile pentru ca ea sa se produca.
Cea de a patra republica avea sa dureze 12 ani si 5 luni; neputinta sa de a face fata problemelor Frantei a dus la discreditarea si la înlocuirea ei cu o alta forma de guvernamânt în care presedintele dispune de atributii importante.
SISTEMUL POLITIC FRANCEZ CONTEMPORAN
Dupa insurectia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceza, generalul De Gaulle a fost solicitat sa formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea sa fie cel din urma al celei de a patra republici. La 2 iunie acelasi an, generalul De Gaulle a obtinut depline puteri, în aceasta privinta Adunarea Nationala dând satisfactie solicitarii sale de a detine puteri depline spre a putea face fata situatiei nou create. Recurgând la aceasta masura, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constitutia din 1946 cu privire la revizuirea Constitutiei, acceptând o procedura de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.
Ca urmare a masurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constitutii, care diferea - sub o serie de aspecte - în mod fundamental de Constitutia din 1946.
1.Parlamentul
Constitutia din 1958 a pastrat regimul parlamentar, dar a întarit foarte mult puterile prezidentiale. Adunarea Nationala, prima dintre cele doua Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 de deputati. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt alesi pe timp de 9 ani, de catre un colegiu electoral compus în principal din consilierii alesi în fiecare departament. Cea de ,,a treia Camera" a Parlamentului, cum este ea numita în literatura de specialitate, Consiliul Economic si Social, cuprinde 230 de reprezentanti ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programele pe termen lung, în deosebi.
Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunând de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se gaseste totusi într-o pozitie mult mai buna decât Consiliul republicii, organism similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o pozitie mai putin importanta decât Senatul din 1875.
Senatul are o situatie cu totul speciala, prin aceea ca nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor sai este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însa, o propunere de revizuire constitutionala, ceea ce face din el unul din garantii Constitutiei.
În ceea ce priveste cele doua Camere ale parlamentului francez, ele prezinta o serie de reguli comune. Astfel în rândul acestor reguli o pozitie dintre cele mai importante o ocupa acelea care se refera la statutul parlamentarului.
Parlamentul lucreaza în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Initiativa convocarii unei sesiuni extraordinare a Parlamentului apartine primului ministru sau Adunarii Nationale, dar nu Senatului. În cazul în care initiativa apartine primului ministru durata sesiunii nu este limitata. În cazul initiativei Adunarii, masura este adoptata de majoritate, iar sesiunea nu poate dura mai mult de 12 zile, urmând sa fie încheiata înainte de acest termen daca ordinea de zi este epuizata.
Cele doua Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizarii interne si desfasurarea activitatii lor.
Activitatea parlamentara se desfasoara sub conducerea presedintilor celor doua Adunari, având ca forma de organizare birourile, grupurile parlamentare, alaturi de care mai exista un alt organ de lucru - Conferinta presedintilor-, o reuniune a presedintilor si a vicepresedintilor celor doua Adunari, precum si a presedintilor comisiilor permanente. Aceasta conferinta decide în legatura cu ordinea de zi. Ordinea de zi este prioritara si cuprinde în special proiectele de legi a caror urgenta este stabilita de guvern si o ordine complementara, care este aprobata de conferinta presedintilor, iar apoi de Camera.
Atributiile Parlamentului constau, în primul rând, în elaborarea legilor, existând domenii în care legislatorul determina principiile fundamentale, domenii în care acesta fixeaza regulile si domenii nu exista o asemenea prevedere.
În ceea ce priveste initiativa legislativa aceasta poate apartine primului ministru sau parlamentarilor, dar exista unele limitari cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse initiative parlamentare. Astfel, initiativa parlamentara nu se poate referi decât la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de catre Constitutie. De asemenea, initiativa deputatilor nu poate fi exercitata în materie de cheltuieli, iar în Franta, înca din 1981, urmându-se practica britanica, a fost acceptata o asemenea masura.
Exista si posibilitatea ca Parlamentul sa refuze dezbaterea unei initiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mari sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.
Discutarea legilor este precedata de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea functioneaza pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.
Proiectele odata adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.
Anumite probleme de ordin juridic se ridica în legatura cu ,,naveta" si comisia mixta paritara. În principiu, cele doua Camere se gasesc la egalitate si o naveta fara sfârsit ar putea afecta desavârsirea procesului legislativ, dar se admite principiul ca nici o Camera nu poate sa faca sa prevaleze punctul sau de vedere. Constitutia a permis totusi o anumita procedura care permite Guvernului sa scoata din impas probleme de genul celei mentionate. Astfel, Guvernul poate-dupa doua lecturi ale proiectului de catre fiecare adunare, sau numai dupa o singura lectura-când considera ca este o problema de urgenta, sa recurga la o comisie mixta paritara formata din 7 deputati si 7 senatori, al carei rol este de a cauta un compromis între dispozitiile în suspensie.. Aceasta prevedere reprezinta însa o facultate, iar nu o obligatie.
Exista si proceduri exceptionale în sistemul parlamentar francez, ca de pilda procedura de urgenta, procedura bugetara (care implica un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) si problema promulgarii legilor.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe cai, asigurarea posibilitatii de informare fiind o conditie esentiala a controlului. Astfel, trebuie mentionate aici, ca si în alte parlamente întrebarile si interpelarile adresate Guvernului; de asemenea declaratiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de ancheta înfiintate de Parlament, precum si controlul efectuat de parlamentari asupra înfaptuirii politicii europene.
În ce priveste ,,cea de-a treia Camera ,, -Consiliul Economic si Social- despre care am aratat ca se compune din 230 de membrii, ea a fost constituita datorita intentiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentantii unor cetateni ,,abstracti", dar si oamenii angajati în viata economica si sociala.
În ceea ce priveste avizele pe care aceasta le emite, la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic si social, ca si legile program. Ele sunt însa facultative când privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se considera ca opinia sa ar putea fi utila.
Spre deosebire de statutul acestui organism în timpul celei de a patra Republici, în prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei.
2.Presedintele Republicii
Institutia prezidentiala ocupa un loc important în sistemul institutiilor politice ale Frantei.
Cu privire la desemnarea presedintelui republicii, dupa modificarea constitutionala din 1962 aceasta se face în mod direct de catre întreaga populatie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate institutiei prezidentiale, stabilind ca presedintele republicii este ales pe o perioada de 7 ani prin sufragiu universal direct.
Presedintele este ales cu majoritatea absoluta din sufragiile exprimate. Daca o asemenea majoritate nu este obtinuta la primul tur de scrutin, se procedeaza la al doilea, în a doua duminica. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidati care au obtinut cel mai mare numar de voturi dupa primul tur de scrutin.
Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului presedinte are loc la cel putin 20 si cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului presedintelui în exercitiu.
În caz de vacanta a presedintiei, indiferent de cauza, sau în cazul unei incapacitati constatate de Consiliul Constitutional, sesizata de Guvern si hotarâta cu majoritatea absoluta a membrilor sai, functiile presedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de presedintele Senatului, iar daca acesta nu are capacitatea de a exercita aceste functii, de catre Guvern.
În caz de vacanta sau de incapacitate definitiva, declarata de catre Consiliul Constitutional, scrutinul pentru alegerea unui nou presedinte are loc, cu exceptia unor situatii de forta majora constatate de catre Consiliul Constitutional, la cel putin 20 de zile si la cel mult 35 de zile de la declararea vacantei.
Presedintele este responsabil politic în fata poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îsi exprima dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în functia de presedinte al statului; dar responsabilitatea presedintelui poate sa intervina tn anumite momente, cum este cazul raspunderii pentru înalta tradare, când presedintele este judecat de o Înalta Curte de Justitie. În principiu presedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în timpul exercitiului functiilor sale. Raspunderea presedintelui pentru înalta tradare este de competenta unei Înalte Curti, care se compune din 12 persoane. Procedura în fata Înaltei Curti este declansata printr-o sesizare, printr-o rezolutie care este votata de fiecare Camera cu majoritate absoluta.
Înalta Curte este asistata de o comisie de instructie compusa din 5 membrii ai Curtii de Casatie, care procedeaza la un prim examen al dosarului. Faptul ca instructia este încredintata unei asemenea comisii demonstreaza dorinta de a jurisdictionaliza procedura.
În ceea ce priveste puterile presedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea presedintelui si a membrilor Consiliului Constitutional, sesizarea Consiliului Constitutional.
Exista un numar de puteri ale presedintelui care sunt împartite cu alte organe, situatie în care este necesara contrasemnarea de catre parlament a unor acte ale presedintelui.
Cu privire la atributiile pe care presedintele le exercita fata de natiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relatiilor internationale, calitatea sa de comandant al armatei si recurgerea la prevederile art. 16 din Constitutie.
Printre atributiile presedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numara si semnarea ordonantelor si decretelor acestuia, precum si numirea unor înalti functionari.
Fata de Parlament, atributiile presedintelui privesc interventia în procedura legislativa, presedintele putând sa intervina în ceea ce priveste retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de catre Consiliul de ministrii. De asemenea, în relatiile cu puterea legislativa, presedintele poate dizolva Adunarea Nationala, ceea ce constituie una din atributiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fara contrasemnarea primului ministru; exista însa si situatii când dizolvarea este imposibila, de pilda atunci când se aplica art.16.
Tot privitor la relatiile presedintelui cu puterea legislativa putem mentiona dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( asa numitul ,,drept de veto suspensiv"), dar aceasta atributie este supusa contrasemnarii; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea si închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.
În sfârsit, în ce priveste justitia, presedintele dispune de dreptul de gratiere si este presedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
În afara atributiilor mentionate, mai pot fi citate : initiativa revizuirii Constitutiei, sesizarea Consiliului Constitutional si exercitarea unor înalte functii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.
3.Guvernul
Asa cum s-a aratat al punctul precedent, puterea executiva în Franta apartine Presedintelui Republicii si Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici sa considere executivul francez ca fiind un executiv ,,bicefal".
În ceea ce priveste numirea primului ministru, aceasta reprezinta o atributie proprie a presedintelui republicii. Decretul presedintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie sa fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de alta parte, presedintele este liber sa desemneze pe cine doreste pentru functia de prim ministru si nu este obligat sa procedeze ca în timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie sa tina seama de cerinta ca persoana ce va fi desemnata sa se bucure de încrederea majoritatii parlamentare.
În ceea ce priveste desemnarea ministrilor, acestia sunt numiti de presedinte la propunerea primului ministru. Tot presedintele este cel care are dreptul sa accepte revocarea pe care o face Adunarea Nationala.
Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat ca exista diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul ca în sistemul francez presedintele republicii prezideaza deliberarile Consiliului de ministrii nu-l transforma pe presedinte în membru al Guvernului. Pe de alta parte, alaturi de prim ministru, în Cabinet mai exista ministrii de stat, titlu care este dat de autoritati în considerarea unor personalitati pe care le au în cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori ministrii delegati pe lânga primul ministru, dar categoria cea mai larga o reprezinta ministrii detinatori ai unor portofolii-26 în prezent în Cabinetul francez. Mai exista, în sistemul guvernamental francez, ministrii delegati pe lânga ministrii; ministrii delegati care nu sunt arondati pe lânga un minister si secretari de stat, autonomi sau desemnati pe lânga un anumit ministru.
În principiu, secretarii de stat nu participa la sedintele guvernului, ei sunt invitati atunci când se dezbat probleme care-i intereseaza în mod direct.
Functiile ministeriale sunt incompatibile cu functiile profesionale private, dar si cu functiile publice.
În ceea ce priveste responsabilitatea civila si penala a ministrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit carora ministrii trebuie sa fie supusi jurisdictiei civile si penale la fel ca oricare alti functionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii ministrilor de sub regulile responsabilitatii obisnuite, si puncte de vedere care se pronuntau în sensul constituirii unor instante speciale.
Competenta de a judeca actele îndeplinite de ministrii în exercitiul functiunii revine Curtii de Justitie a Republicii, compusa din 12 parlamentari desemnati de Camera si Senat si 3 magistrati de la Curtea de Casatie.
Procedura privind sesizarea Curtii apartine oricarei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor si o Comisie de instructie. Dupa ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examineaza cauza si pronunta solutiile pe care le considera necesare.
Fata de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majoritatii. El are totodata si dreptul de a participa la procedura legislativa, semnând si depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.
Un aspect asupra caruia trebuie sa ne oprim îl reprezinta puterile exceptionale ale Guvernului. Acestea apar, în mod firesc, în cazul starii de asediu sau al starii de urgenta. Dar exista, de asemenea, si sistemul ordonantelor, care permite Parlamentului sa abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementari cu caracter normativ. Aceste ordonante sunt subordonate unor reguli de fond si anume: sa aiba în vedere executarea programului guvernamental; sa nu aiba o durata nelimitata si sa nu aduca atingere valorilor constitutionale. Totodata, ordonantele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul ca va exista un control efectuat de Consiliul Constitutional asupra legii de abilitare, precum si de Consiliul de Stat caruia ordonantele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de doua luni de la publicarea lor, cu exceptia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonantele intra în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie-sub sanctiunea caducitatii- sa ceara ratificarea lor de catre Parlament într-un termen fixat de legea de abilitare.
În ceea ce priveste puterea ministrilor, acestia sunt sefi ai administratiilor supuse autoritatii lor. Ei dispun de o putere limitata: pot sa dea anumite ordine, dar sa si numeasca în functiile publice care sunt de competenta lor; contrasemneaza hotarârile presedintelui republicii sau ale primului ministru în problemele care se refera la departamentul lor si sunt ordinatorii de credite ai ministerelor respective.
Gândirea si practica politica franceza au exercitat si exercita o influenta dintre cele mai importante asupra dezvoltarii democratiei. Istoricele principii înscrise în Declaratia drepturilor omului si cetateanului au fost încorporate în legile fundamentale ale unor state ce si-au dobândit independenta. Valoarea morala, politica si juridica a marilor principii stabilite de Revolutia franceza a depasit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevarate comandamente ale înfaptuirii unei societati democratice într-o lume bazata pe respectul regulilor de drept.
În lumina Declaratiei si a jusnaturalismului francez, sunt considerate astazi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie sa se bucure în calitatea lor de persoane, libertatea, egalitatea, proprietatea (considerata sacra si inviolabila), siguranta si rezistenta împotriva asupririi. Principiile mentionate sau afirmat incontestabil ca reprezentând drepturi fundamentale cetatenesti, întrucât oamenii revendicând posibilitati egale de a fi admisi în toate demnitatile, posturile si serviciile publice, se prezinta ca membrii ai unei societati ce trebuie sa le recunoasca aceleasi drepturi si îndatoriri. Orice cetatean are dreptul sa vorbeasca, sa scrie, sa-si tipareasca, sa-si exprime ideile si sa raspunda la folosirea abuziva a acestei libertati. Cetatenii au, totodata, dreptul sa constate necesitatea contributiei publice, sa o consimta în mod liber, sa-i urmareasca întrebuintarea, sa-i fixeze volumul, modul de impunere, de încasare si de durata. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau detinut decât în cazurile prevazute de lege si potrivit formelor pe care legea le prescrie.
Deci marile principii pe care Declaratia drepturilor omului si cetateanului le-a fundamentat constituie astazi idei extraordinare, a caror importanta se proiecteaza peste veacuri ca elemente indispensabile oricarei societati.; ideea ca oamenii se nasc si ramân liberi, ca scopul oricarei asociatii politice este apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului rezista, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei esentiale pe care trebuie sa se întemeieze orice societate politica. « mai multe referate din Diverse
Preview referat: Sistemul politic francez
Istoria dezvoltarii politice a Frantei demonstreaza o preocupare permanenta pentru gasirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constitutionale.
În continuare voi încerca sa înfatisez sistemul politic francez într-o viziune istorica, analizând apoi, în mod succesiv, principalele institutii consacrate de actualul aparat de guvernare.
MONARHIA ABSOLUTA
Franta a cunoscut, odata cu centralizarea statala, un regim de monarhie absoluta exprimat în cunoscutele formule ,,L'etat c'est moi" si ,,Apres moi le deluge". Aceste maxime înfatisau într-o forma concentrata întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui si despre paseismul conceptiei politice care calauzea monarhia franceza. În pofida luarilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înalta cultura care atrageau atentia monarhiei asupra necesitatii de a se reorienta în concordanta cu noile schimbari intervenite în viata sociala, puterea absolutista monarhica venea tot mai des ]n conflict cu realitatile sociale, cu cele economice, promovând totodata un sistem care se caracteriza prin abuzuri si încalcarea oricaror libertati cetatenesti.
Desi un gânditor francez atragea atentia monarhiei ca ,,Nu exista monarhie fara Parlament", Statele Generale-acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor-nu fusesera reunite dupa anul 1614.
Ideile revolutionare promovate de iluministi, de teoreticieni care promovau schimbari politice nu aveau sa ramâna fara ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului sau, declara: ,, A renunta la libertatea ta înseamna a renunta la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la datoriile tale".
Sub influenta ideilor înaintate, poporul, dar si o parte a clerului si chiar a nobililor, vedea cu urgenta necesitatea unor schimbari. Revolutia franceza a inspirat remarcabile documente de gândire politica si juridica, printre care cunoscuta Declaratie a drepturilor omului si cetateanului din 1789.
PERIODA REVOLUTIONARA 1789-1799
Perioada revolutiei franceze a fost o perioada extrem de dinamica si complexa caracterizata prin numeroase deplasari ale fortelor politice; ea s-a axat, în esenta, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituanta, b) Conventia si c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al fortelor politice revolutionare si reflectând chiar unele conceptii diferite despre drept si valorile umane.
a)Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase sa se supuna somatiei regelui si care si-a propus sa elaboreze o noua constitutie pentru Franta. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: ,,Suntem aici prin forta poporului si nu vom pleca decât prin forta baionetelor" reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elita care vedeau în emanciparea Frantei nu numai propria lor emancipare, dar si edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertatii. Prima Constitutie franceza a fost Constitutia din 3 septembrie 1791, constitutie care mai marca înca mentinerea monarhiei, dar fundamenta asezarea acesteia pe baze democratice si constitutionale.
Refuzul regelui ludovic al XVI-lea de a întelege procesul de schimbari, încercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu fortele straine care doreau sa intervina în treburile Frantei au dus în final la judecarea si condamnarea sa. Din acest moment, Franta a început o epoca noua în care violenta revolutionara era considerata mijlocul cel mai eficace pentru a garanta institutiile unui autentic stat de drept.
Robespierre, unul dintre cunoscutii conducatori ai revolutiei franceze, enunta ideea conform careia ,, Guvernul revolutiei este despotismul libertatii contra tiraniei". Încercând sa fundamenteze ideea violentei revolutionare, acelasi gânditor si om politic declara ,, Acela care nu uraste crima nu poate sa iubeasca virtutea".
b)Conventia. Perioada Conventiei s-a reflectat în adoptarea Constitutiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost însa aplicata în conditiile confruntarilor pe care le cunostea viata politica revolutionara franceza. Efervescenta procesului de schimbari marca aparitia unor numeroase cluburi si organizatii revolutionare, dar si cristalizarea unor cai privind mersul mai departe al transformarilor: calea iacobina, exprimata de Robespirre si adeptii sai, calea care preconiza intransigenta si fermitatea fata de adversarii revolutiei, si calea girondina, vizând efectuarea unor transformari pasnice, democratice.
c)Directoratul a reprezentat o noua forma de organizare politica; ea dorea sa ia locul Conventiei revolutionare, pastrând cuceririle revolutiei, dar instituind o mai mare garantie a libertatii împotriva arbitrarului si eliminând definitiv violenta din arsenalul metodelor politice.
Directoratul s-a dovedit, prin întregul sau sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care cauta, pe de o parte, sa elimine abuzurile savârsite în numele revolutiei, iar pe de alta parte, sa mentina valoarea principiilor revolutiei.
REGIMUL CONSULAR SI IMPERIAL
Regimul consular si imperial marcheaza trecerea centralizarea puterii si subordonarea rolului adunarilor. Beneficiind de un urias prestigiu, primul consul - Napoleon Bonaparte - avea sa-si întareasca puterea în stat, sfârsind prin a se proclama ,,împarat al tuturor francezilor".
Înfrângerea lui Napoleon si restabilirea monarhiei avea sa duca pentru o scurta perioada, la revitalizarea practicilor ,,fostului regim". Cu toate acestea monarhia franceza restaurata prin Carta din 4 iunie 1814 avea sa pastreze, totusi, o anumita imagine a fostelor libertati care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.
MONARHIILE CENSITARE
Ca urmare a miscarilor politice în Franta, în 1830 monarhia accepta principiul ,,Regele domneste, dar nu guverneaza". Este vorba de o trecere de la regimul absolutist la un regim democratic, dar bazat pe recunoasterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot în 1814.
Sufragiul universal, cucerire a revolutiei franceze, era înlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea sa asigure sprijinul institutiilor politice de catre o clasa puternica de proprietari.
Daca în 1814 începeau sa se întrevada potentialitatile edificarii unui regim parlamentar, acesta în 1830 devenea realitate.
A doua revolutie franceza, determinata de evenimentele revolutionare din 1848, avea sa restabileasca sufragiul universal care în 1850 urma sa fie redus datorita înscrierii conditiei domiciliului, pentru ca în 1852 sa fie reintrodus. Regimul politic instaurat în 1848 avea sa fie un regim democratic apropiat de regimul prezidential.
AL DOILEA IMPERIU
Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte, dupa ce efectuase o masiva concentrare a puterilor în mâinile executivului, avea sa reprezinte o reluare în forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Împaratul pastra importante prerogative politice si în sistemul de organizare a statului, respectând totusi institutiile democratice ale statului.
Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului sau, deoarece legislativul îsi mentinea prerogativele sale, puterile împaratului nefiind aceleasi cu cele pe care, la timpul sau, Napoleon I le concentrase în mâinile sale.
Regimul-desi autocrat-permitea totusi o marja de libertate politica, iar angajarea tot mai puternica pe plan extern a dus la prabusirea sa ca o consecinta a razboiului franco-german.
Comuna din Paris din 1870 a fost o încercare efemera de a edifica un nou tip de stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.
A TREIA REPUBLICA
A treia republica a fost precedata de evenimentele deja amintite ale razboiului franco-prusac care au facut ca imperiul sa nu poata supravietui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare nationala a fost investit de catre Corpul legislativ pentru a semna armistitiul si a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunari Nationale. Aceasta adunare, ce avea drept scop sa restabileasca în mod primordial pacea cu Germania, avea sa se consacre în acelasi timp elaborarii unei noi Constitutii. Ea era dominata de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea sa declare ca ,, Republica este forma de guvernamânt care ne dezbina cel mai putin".
Institutiile statului definite de Constitutia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputatilor, aleasa pe 4 ani, si Senatul alcatuit din senatori numiti pe viata sau recrutati prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputatilor, al carei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a mandatelor efectuându-se o data la trei ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar vârsta ceruta pentru ca o persoana sa fie aleasa senator era stabilita la 40 de ani.
Camerele aveau în principal atributia de a vota legile; reunite, ele puteau pune în discutie responsabilitatea guvernului.
Presedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absoluta a voturilor de catre Camera Deputatilor si Senat, reunite la Versailles ca Adunare Nationala. Presedintele era sef al statului si sef al executivului, dispunând de largi atributii de a desemna ministrii, de a avea initiative legislative, de a opune un veto provizoriu, având în acelasi timp statutul unui sef de stat parlamentar, nefiind raspunzator pentru actele sale (de care raspundeau ministrii).
Ministrii erau numiti de presedinte, fiecare având conducerea unui departament.
Ca o consecinta a numeroaselor crize si framântari politice pe care le-a cunoscut în acea perioada viata politica franceza, se produce o trecere de la primatul adunarilor la întarirea executivului. Totodata, are loc si un proces de modernizare a Constitutiei, în 1884 renuntându-se la institutia senatorilor pe viata si modificându-se regulile de desemnare a senatorilor.
Cea de-a treia republica a durat pâna în 1940, când prabusirea Frantei în fata atacului german a suprimat institutiile celei de-a treia republici iar maresalul Petain a convocat Adunarea Nationala la Vichy pentru a-l investi cu largi atributii de sef al statului.
Prin legea din 10 iulie 1940, maresalul Petain a dobândit atributii foarte largi, în Franta fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decât o autoritate limitata asupra teritoriului sau si care a sfârsit prin a fi, cu timpul, subordonat în întregime autoritatilor germane.
A PATRA REPUBLICA
Cea de-a patra republica franceza îsi gaseste originea în institutiile revolutionare create de generalul De Gaulle în timpul luptei de eliberare a tarii. În aprilie 1944 se angajase sa reuneasca o adunare constituanta, cel mai târziu în anul întregii eliberari a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificari noi, democratice, a statului.
Printr-un referendum organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost întrebati daca doreau ca adunarea ce va fi aleasa de ei sa fie si adunare constituanta, si daca apreciau oportun ca o noua Constitutie sa organizeze într-un mod nou puterile statului.
Organizarea puterilor în sistemul Constitutiei din 1946 consacra Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Nationala aleasa prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentarii proportionale, si Consiliul Republicii, cea de-a doua Camera, ales prin scrutin indirect, departamental.
Presedintele republicii era ales pe sapte ani. El avea atributii importante, printre care numirea Consiliului de ministrii, promulgarea legilor si desfasurarea raporturilor internationale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constitutii presedintele pierdea multe dintre prerogativele esentiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, initiativa legislativa, responsabilitatea executarii legilor.
Guvernul era format din presedintele de consiliu, care avea importante atributii ce apartinusera anterior presedintelui republicii.
Noul sistem consacra un regim parlamentar, înscriind reguli cu privire la raspunderea politica a guvernului. Dizolvarea Adunarii era mentinuta, dar existau conditii dificile pentru ca ea sa se produca.
Cea de a patra republica avea sa dureze 12 ani si 5 luni; neputinta sa de a face fata problemelor Frantei a dus la discreditarea si la înlocuirea ei cu o alta forma de guvernamânt în care presedintele dispune de atributii importante.
SISTEMUL POLITIC FRANCEZ CONTEMPORAN
Dupa insurectia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceza, generalul De Gaulle a fost solicitat sa formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea sa fie cel din urma al celei de a patra republici. La 2 iunie acelasi an, generalul De Gaulle a obtinut depline puteri, în aceasta privinta Adunarea Nationala dând satisfactie solicitarii sale de a detine puteri depline spre a putea face fata situatiei nou create. Recurgând la aceasta masura, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constitutia din 1946 cu privire la revizuirea Constitutiei, acceptând o procedura de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.
Ca urmare a masurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constitutii, care diferea - sub o serie de aspecte - în mod fundamental de Constitutia din 1946.
1.Parlamentul
Constitutia din 1958 a pastrat regimul parlamentar, dar a întarit foarte mult puterile prezidentiale. Adunarea Nationala, prima dintre cele doua Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 de deputati. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt alesi pe timp de 9 ani, de catre un colegiu electoral compus în principal din consilierii alesi în fiecare departament. Cea de ,,a treia Camera" a Parlamentului, cum este ea numita în literatura de specialitate, Consiliul Economic si Social, cuprinde 230 de reprezentanti ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programele pe termen lung, în deosebi.
Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunând de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se gaseste totusi într-o pozitie mult mai buna decât Consiliul republicii, organism similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o pozitie mai putin importanta decât Senatul din 1875.
Senatul are o situatie cu totul speciala, prin aceea ca nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor sai este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însa, o propunere de revizuire constitutionala, ceea ce face din el unul din garantii Constitutiei.
În ceea ce priveste cele doua Camere ale parlamentului francez, ele prezinta o serie de reguli comune. Astfel în rândul acestor reguli o pozitie dintre cele mai importante o ocupa acelea care se refera la statutul parlamentarului.
Parlamentul lucreaza în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Initiativa convocarii unei sesiuni extraordinare a Parlamentului apartine primului ministru sau Adunarii Nationale, dar nu Senatului. În cazul în care initiativa apartine primului ministru durata sesiunii nu este limitata. În cazul initiativei Adunarii, masura este adoptata de majoritate, iar sesiunea nu poate dura mai mult de 12 zile, urmând sa fie încheiata înainte de acest termen daca ordinea de zi este epuizata.
Cele doua Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizarii interne si desfasurarea activitatii lor.
Activitatea parlamentara se desfasoara sub conducerea presedintilor celor doua Adunari, având ca forma de organizare birourile, grupurile parlamentare, alaturi de care mai exista un alt organ de lucru - Conferinta presedintilor-, o reuniune a presedintilor si a vicepresedintilor celor doua Adunari, precum si a presedintilor comisiilor permanente. Aceasta conferinta decide în legatura cu ordinea de zi. Ordinea de zi este prioritara si cuprinde în special proiectele de legi a caror urgenta este stabilita de guvern si o ordine complementara, care este aprobata de conferinta presedintilor, iar apoi de Camera.
Atributiile Parlamentului constau, în primul rând, în elaborarea legilor, existând domenii în care legislatorul determina principiile fundamentale, domenii în care acesta fixeaza regulile si domenii nu exista o asemenea prevedere.
În ceea ce priveste initiativa legislativa aceasta poate apartine primului ministru sau parlamentarilor, dar exista unele limitari cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse initiative parlamentare. Astfel, initiativa parlamentara nu se poate referi decât la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de catre Constitutie. De asemenea, initiativa deputatilor nu poate fi exercitata în materie de cheltuieli, iar în Franta, înca din 1981, urmându-se practica britanica, a fost acceptata o asemenea masura.
Exista si posibilitatea ca Parlamentul sa refuze dezbaterea unei initiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mari sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.
Discutarea legilor este precedata de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea functioneaza pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.
Proiectele odata adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.
Anumite probleme de ordin juridic se ridica în legatura cu ,,naveta" si comisia mixta paritara. În principiu, cele doua Camere se gasesc la egalitate si o naveta fara sfârsit ar putea afecta desavârsirea procesului legislativ, dar se admite principiul ca nici o Camera nu poate sa faca sa prevaleze punctul sau de vedere. Constitutia a permis totusi o anumita procedura care permite Guvernului sa scoata din impas probleme de genul celei mentionate. Astfel, Guvernul poate-dupa doua lecturi ale proiectului de catre fiecare adunare, sau numai dupa o singura lectura-când considera ca este o problema de urgenta, sa recurga la o comisie mixta paritara formata din 7 deputati si 7 senatori, al carei rol este de a cauta un compromis între dispozitiile în suspensie.. Aceasta prevedere reprezinta însa o facultate, iar nu o obligatie.
Exista si proceduri exceptionale în sistemul parlamentar francez, ca de pilda procedura de urgenta, procedura bugetara (care implica un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) si problema promulgarii legilor.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe cai, asigurarea posibilitatii de informare fiind o conditie esentiala a controlului. Astfel, trebuie mentionate aici, ca si în alte parlamente întrebarile si interpelarile adresate Guvernului; de asemenea declaratiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de ancheta înfiintate de Parlament, precum si controlul efectuat de parlamentari asupra înfaptuirii politicii europene.
În ce priveste ,,cea de-a treia Camera ,, -Consiliul Economic si Social- despre care am aratat ca se compune din 230 de membrii, ea a fost constituita datorita intentiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentantii unor cetateni ,,abstracti", dar si oamenii angajati în viata economica si sociala.
În ceea ce priveste avizele pe care aceasta le emite, la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic si social, ca si legile program. Ele sunt însa facultative când privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se considera ca opinia sa ar putea fi utila.
Spre deosebire de statutul acestui organism în timpul celei de a patra Republici, în prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei.
2.Presedintele Republicii
Institutia prezidentiala ocupa un loc important în sistemul institutiilor politice ale Frantei.
Cu privire la desemnarea presedintelui republicii, dupa modificarea constitutionala din 1962 aceasta se face în mod direct de catre întreaga populatie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate institutiei prezidentiale, stabilind ca presedintele republicii este ales pe o perioada de 7 ani prin sufragiu universal direct.
Presedintele este ales cu majoritatea absoluta din sufragiile exprimate. Daca o asemenea majoritate nu este obtinuta la primul tur de scrutin, se procedeaza la al doilea, în a doua duminica. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidati care au obtinut cel mai mare numar de voturi dupa primul tur de scrutin.
Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului presedinte are loc la cel putin 20 si cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului presedintelui în exercitiu.
În caz de vacanta a presedintiei, indiferent de cauza, sau în cazul unei incapacitati constatate de Consiliul Constitutional, sesizata de Guvern si hotarâta cu majoritatea absoluta a membrilor sai, functiile presedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de presedintele Senatului, iar daca acesta nu are capacitatea de a exercita aceste functii, de catre Guvern.
În caz de vacanta sau de incapacitate definitiva, declarata de catre Consiliul Constitutional, scrutinul pentru alegerea unui nou presedinte are loc, cu exceptia unor situatii de forta majora constatate de catre Consiliul Constitutional, la cel putin 20 de zile si la cel mult 35 de zile de la declararea vacantei.
Presedintele este responsabil politic în fata poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îsi exprima dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în functia de presedinte al statului; dar responsabilitatea presedintelui poate sa intervina tn anumite momente, cum este cazul raspunderii pentru înalta tradare, când presedintele este judecat de o Înalta Curte de Justitie. În principiu presedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în timpul exercitiului functiilor sale. Raspunderea presedintelui pentru înalta tradare este de competenta unei Înalte Curti, care se compune din 12 persoane. Procedura în fata Înaltei Curti este declansata printr-o sesizare, printr-o rezolutie care este votata de fiecare Camera cu majoritate absoluta.
Înalta Curte este asistata de o comisie de instructie compusa din 5 membrii ai Curtii de Casatie, care procedeaza la un prim examen al dosarului. Faptul ca instructia este încredintata unei asemenea comisii demonstreaza dorinta de a jurisdictionaliza procedura.
În ceea ce priveste puterile presedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea presedintelui si a membrilor Consiliului Constitutional, sesizarea Consiliului Constitutional.
Exista un numar de puteri ale presedintelui care sunt împartite cu alte organe, situatie în care este necesara contrasemnarea de catre parlament a unor acte ale presedintelui.
Cu privire la atributiile pe care presedintele le exercita fata de natiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relatiilor internationale, calitatea sa de comandant al armatei si recurgerea la prevederile art. 16 din Constitutie.
Printre atributiile presedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numara si semnarea ordonantelor si decretelor acestuia, precum si numirea unor înalti functionari.
Fata de Parlament, atributiile presedintelui privesc interventia în procedura legislativa, presedintele putând sa intervina în ceea ce priveste retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de catre Consiliul de ministrii. De asemenea, în relatiile cu puterea legislativa, presedintele poate dizolva Adunarea Nationala, ceea ce constituie una din atributiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fara contrasemnarea primului ministru; exista însa si situatii când dizolvarea este imposibila, de pilda atunci când se aplica art.16.
Tot privitor la relatiile presedintelui cu puterea legislativa putem mentiona dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( asa numitul ,,drept de veto suspensiv"), dar aceasta atributie este supusa contrasemnarii; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea si închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.
În sfârsit, în ce priveste justitia, presedintele dispune de dreptul de gratiere si este presedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
În afara atributiilor mentionate, mai pot fi citate : initiativa revizuirii Constitutiei, sesizarea Consiliului Constitutional si exercitarea unor înalte functii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.
3.Guvernul
Asa cum s-a aratat al punctul precedent, puterea executiva în Franta apartine Presedintelui Republicii si Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici sa considere executivul francez ca fiind un executiv ,,bicefal".
În ceea ce priveste numirea primului ministru, aceasta reprezinta o atributie proprie a presedintelui republicii. Decretul presedintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie sa fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de alta parte, presedintele este liber sa desemneze pe cine doreste pentru functia de prim ministru si nu este obligat sa procedeze ca în timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie sa tina seama de cerinta ca persoana ce va fi desemnata sa se bucure de încrederea majoritatii parlamentare.
În ceea ce priveste desemnarea ministrilor, acestia sunt numiti de presedinte la propunerea primului ministru. Tot presedintele este cel care are dreptul sa accepte revocarea pe care o face Adunarea Nationala.
Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat ca exista diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul ca în sistemul francez presedintele republicii prezideaza deliberarile Consiliului de ministrii nu-l transforma pe presedinte în membru al Guvernului. Pe de alta parte, alaturi de prim ministru, în Cabinet mai exista ministrii de stat, titlu care este dat de autoritati în considerarea unor personalitati pe care le au în cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori ministrii delegati pe lânga primul ministru, dar categoria cea mai larga o reprezinta ministrii detinatori ai unor portofolii-26 în prezent în Cabinetul francez. Mai exista, în sistemul guvernamental francez, ministrii delegati pe lânga ministrii; ministrii delegati care nu sunt arondati pe lânga un minister si secretari de stat, autonomi sau desemnati pe lânga un anumit ministru.
În principiu, secretarii de stat nu participa la sedintele guvernului, ei sunt invitati atunci când se dezbat probleme care-i intereseaza în mod direct.
Functiile ministeriale sunt incompatibile cu functiile profesionale private, dar si cu functiile publice.
În ceea ce priveste responsabilitatea civila si penala a ministrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit carora ministrii trebuie sa fie supusi jurisdictiei civile si penale la fel ca oricare alti functionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii ministrilor de sub regulile responsabilitatii obisnuite, si puncte de vedere care se pronuntau în sensul constituirii unor instante speciale.
Competenta de a judeca actele îndeplinite de ministrii în exercitiul functiunii revine Curtii de Justitie a Republicii, compusa din 12 parlamentari desemnati de Camera si Senat si 3 magistrati de la Curtea de Casatie.
Procedura privind sesizarea Curtii apartine oricarei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor si o Comisie de instructie. Dupa ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examineaza cauza si pronunta solutiile pe care le considera necesare.
Fata de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majoritatii. El are totodata si dreptul de a participa la procedura legislativa, semnând si depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.
Un aspect asupra caruia trebuie sa ne oprim îl reprezinta puterile exceptionale ale Guvernului. Acestea apar, în mod firesc, în cazul starii de asediu sau al starii de urgenta. Dar exista, de asemenea, si sistemul ordonantelor, care permite Parlamentului sa abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementari cu caracter normativ. Aceste ordonante sunt subordonate unor reguli de fond si anume: sa aiba în vedere executarea programului guvernamental; sa nu aiba o durata nelimitata si sa nu aduca atingere valorilor constitutionale. Totodata, ordonantele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul ca va exista un control efectuat de Consiliul Constitutional asupra legii de abilitare, precum si de Consiliul de Stat caruia ordonantele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de doua luni de la publicarea lor, cu exceptia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonantele intra în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie-sub sanctiunea caducitatii- sa ceara ratificarea lor de catre Parlament într-un termen fixat de legea de abilitare.
În ceea ce priveste puterea ministrilor, acestia sunt sefi ai administratiilor supuse autoritatii lor. Ei dispun de o putere limitata: pot sa dea anumite ordine, dar sa si numeasca în functiile publice care sunt de competenta lor; contrasemneaza hotarârile presedintelui republicii sau ale primului ministru în problemele care se refera la departamentul lor si sunt ordinatorii de credite ai ministerelor respective.
Gândirea si practica politica franceza au exercitat si exercita o influenta dintre cele mai importante asupra dezvoltarii democratiei. Istoricele principii înscrise în Declaratia drepturilor omului si cetateanului au fost încorporate în legile fundamentale ale unor state ce si-au dobândit independenta. Valoarea morala, politica si juridica a marilor principii stabilite de Revolutia franceza a depasit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevarate comandamente ale înfaptuirii unei societati democratice într-o lume bazata pe respectul regulilor de drept.
În lumina Declaratiei si a jusnaturalismului francez, sunt considerate astazi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie sa se bucure în calitatea lor de persoane, libertatea, egalitatea, proprietatea (considerata sacra si inviolabila), siguranta si rezistenta împotriva asupririi. Principiile mentionate sau afirmat incontestabil ca reprezentând drepturi fundamentale cetatenesti, întrucât oamenii revendicând posibilitati egale de a fi admisi în toate demnitatile, posturile si serviciile publice, se prezinta ca membrii ai unei societati ce trebuie sa le recunoasca aceleasi drepturi si îndatoriri. Orice cetatean are dreptul sa vorbeasca, sa scrie, sa-si tipareasca, sa-si exprime ideile si sa raspunda la folosirea abuziva a acestei libertati. Cetatenii au, totodata, dreptul sa constate necesitatea contributiei publice, sa o consimta în mod liber, sa-i urmareasca întrebuintarea, sa-i fixeze volumul, modul de impunere, de încasare si de durata. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau detinut decât în cazurile prevazute de lege si potrivit formelor pe care legea le prescrie.
Deci marile principii pe care Declaratia drepturilor omului si cetateanului le-a fundamentat constituie astazi idei extraordinare, a caror importanta se proiecteaza peste veacuri ca elemente indispensabile oricarei societati.; ideea ca oamenii se nasc si ramân liberi, ca scopul oricarei asociatii politice este apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului rezista, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei esentiale pe care trebuie sa se întemeieze orice societate politica. « mai multe referate din Diverse
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Testul ghicitorilor care stimuleaza gandirea
Ai scoala vietii?
Din ce factiune faci parte?
Test de gandire cu numere
CAUTARI RECENTE
- vorbeste-ncet
- Avatarii faraonului tla
- avantaje si dezavantaje in folosirea internetului[...]
- cea mai portanÈÄ moÈtenire a omului[...]
- profesor real intr-o lune virtuala invatamant[...]
- profesor real intr-o lune virtuala
- Caracterizarea lui dursley