Simbolismul este un vechi limbaj catalizator universal care relevã complicate percepte ºi credinþe, împãrtãºind informaþii ºi stârnind emoþii mai puternice decât un întreg dosar.Este intradevãr o formã internaþionala de comunicare ce depãºeºte barierele de limbã, istorie, naþionalitate, culturã ºi religie. La baza acestui limbaj vor sta mereu semnele ºi simbolurile.

...

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Simbolismul

Simbolismul este un vechi limbaj catalizator universal care relevã complicate percepte ºi credinþe, împãrtãºind informaþii ºi stârnind emoþii mai puternice decât un întreg dosar.Este intradevãr o formã internaþionala de comunicare ce depãºeºte barierele de limbã, istorie, naþionalitate, culturã ºi religie. La baza acestui limbaj vor sta mereu semnele ºi simbolurile.

...

Charles Baudelaire(1821-1867)

„ Cu Baudelaire, lirica francezã a devenit un fapt european”(Hugo Friedrich). Baudelaire s-a nãscut la 9 aprilie 1821, în Parisul care plângea moartea lui Napoleon.Dupa studii fragmentare, întrerupte printr-o eliminare în 1836, poetul intra in posesia unei moºteniri substanþiale, care-i permite sã cãlãtoreascã, sã aibã o viaþã boemã, sã sondeze cele mai variate moduri de existenþã.

Viaþa lui Baudelaire este plinã de contradicþii : incearcã sã se sinucidã, dezamãgit de resursele sale ºi ale mediului, dar are ºi energia necesarã angajãrii în manifestarile revoluþiei de la 1848 ; scrie poeme ocazionale, dedicate doamnei Sabatier ºi, în acelaºi timp reface demiurgic universul liricii europene ; prin discernãmânt ºi spirit vizionar îl traduce pe A .E. Poe, precursorul simbolismului.La 31 august 1867, paradoxurile devin o singurã realitate : moartea omului, cãruia îl supravieþuieºte poetul.

În istoria literaturii universale , Charles Buadelaire este menþionat în mai multe ipostaze : poet, estetician, critic literar ºi de artã.Fiecare dintre acestea este ilustratã cu texte ce îl propun pe autorul în cauzã ca precursor al poeziei moderne ºi teoretician al simbolismului.

„Baudelaire se gãseºte , conºtient ºi lucid, la încruciºarea drumurilor dintre romantism ºi simbolism”(Sorina Bercescu).Aceastã consemnare trimite evident la prezenþa, în opera autorului francez, a datelor romantice ºi a celor simbolistice.

În concepþie lui Baudelaire, poetul este acel artist capabil sa invingã orice obstacol, sã anuleye orice inhibiþie sau cenzurã canonicã, spre a stapâni lumea prin analogie, corespondenþe si simbol. „Din urât-susþine Baudelaire-poetul va face sã se nascã un farmec nou” , iar acest crez artistic poate fi corelat cu ideea cã „poezia este un produs al urii, un mijloc de a ºoca cititorul ºi chiar de a-l tortura”.Gestul esenþial al artsitului numai poate fi contemplarea esteticã a sectacolului vieþii , ci participarea la desfãºurarea lui printr-o emoþie definitorie : „Voi scrie totuºi aceste pagini, pentru cã vreau sã-mi datez mânia”.

Poezia „Corespondenþe” a lui Baudelaire este esenþialã pentru înþelegerea principiilor curentului simbolist.Ea reprezintã o adevãratã artã poeticã în care descoperim dimensiunile fundamentale ale lirismului bazat pe simbol ºi sugestie.Iatã aceste text cu valoare de manifest, transpus în româneºte de Alexandru Philippide:

„Natura e un templu ai cãrui stâlpi trãiesc
ªi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaþã;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaþã
ªi toate-l cerceteazã cu-n ochi prietenesc.

Ca niºte lungi ecouri unite-n depãrtare
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fãrã hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngânã ºi-ºi rãspund.

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niºte câmpii,
Iar altele bogate, trufaºe, prihãnite,

Purtând în ele avânturi de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tãmâia care cântã
Tot ce vrãjeºte mintea ºi simþurile-ncântã.”

Analiza sonetului lui Baudelaire conduce la descoperirea câtorva adevãruri deosebit de importante pentru simbolism.Poezia prezintã ipoteza unui univers material de naturã sacrã, în care natura este depozitarã unei ordini divine, inaccesibilã omului.Natura este deschisã spre om, cãruia încearcã sã-i vorbeascã.Limbajul naturii este însã unul încifrat, confuz, pentru cã la el nu se poate ajunge pe o cale raþionalã.

Lumea în întregimea ei e o colecþie de semne ºi simboluri.În spatele acestora se aflã o misterioasã ordine divinã care nu-l refuzã pe om, ci, dimpotrivã, îl priveºte cu familiaritate.Calea de acces spre aceastã naturã prietenoasã e însã interzisã, atâta vreme cât omul nu ºtie sã ajungã la ea fãrã a-i tulbura tainele.

Prima strofã a poeziei pune în ecuaþie corespondenþa dintre naturã ºi om, posibilã la alt nivel decât cel al cunoaºterii pozitiviste, raþionale.

Strofa a doua prezintã o naturã care nu cunoaºte dualiltatea ºi fãrâmiþarea substanþei ei în obiectele pe care ni le restituie nouã simþurile.Þn naturã, parfumurile, culoriile ºi sunetele, alcãtuiesc o unitate profundã ºi trainicã.

Cel de-al doilea nivel de sens al poemului are în vedere relaþiile dintre lucrurile lumii.Bazându-se doar pe cunoaºterea sa empiricã, omul nu va ajunge niciodatã la aceastã unitate ascunsã, deºi obiectivã, obiectelor ºi fenomenelor.

Ultimele douã strofe sugereazã posibilitatea accesului la profunzimea sacrã a lumii.Dualismul eu-lume trebuie anulat prin promovarea unei alte modalitãþi de cunoaºtere de facturã intuitivã, poeticã.

Procedeul esenþial pe care îl vor folosi poetþii simboliºti pentru a ajunge la esenþa universului e sinestezia, prin care datele disjunctive ale simþurilor sunt sintetizate într-o unicã percepþie ce depãºeºte normle bunului simþ comun.

Strofa a treia este de fapt un inventar de sinestezii, în care olfactivul se combinã cu tactilul, vizualul ºi auditivul.Pentru a ajunge la o adevãratã cunoaºtere, omul trebuie sã-si lase mintea vrãjitã ºi simþurile încãrcate de corespondenþele posibile ale lucrurilor.Numai astfel el va ajunge la conºtiinþa unei lumi infinite ºi misterioase.

O alta idee importantã care apare aici (ºi pe care o vom regãsi în toatã poezia simbolistã ºi modernã) e aceea cã misterul nu trebuie distrus prin cunoaºtere raþionalã.Acesta fiind de naturã divinã, la el nu se poate ajunge decât pe o cale iraþionalã.

Paul Verlaine (1844-1896). Poet simbolist francez, promotor al poeziei moderne ºi al unei tehnici noi de versificaþie, sintetizatã metaforic în celebrul vers „De la musique avant tout chose”. Primul sãu volum se numeºte „Poeme saturniene” („Poemes saturniens”, 1866). În 1869 publicã „Les Fetes galantes”, în care apare prima notã personalã ce îl face atât de celebru.

În 1874 publicã „Romances sans paroles”, apoi „Sagesse” (1881). Cele mai importante culegeri de versuri sunt: „Jadis et naguere”, „Araour”, „Parallelement”, „Bonheur”, „Chansons pour Elle”. Un studiu asupra simboliºtilor se numeºte „Les Poetes maudits”.

Poezia cu acest titlu este într-adevãr o artã poeticã celebrã, prin care Paul Verlaine defineºte noul statut al poeziei moderne, aºezatã sub semnul armoniei muzicale desãvârºite: „Deci, muzica întâi de toate / Astfel, Imparele prefer, / Mai vagi, mai libere-n eter, / Fiind în tot, plutind în toate”.

Muzica devine o cale de eliberare a fiinþei, un mijloc de plutire spre lumea etericã a începuturilor; de aceea versul trebuie sã se bazeze pe sugestie ºi pe ambiguitate implicitã: „Alege vorbele ce-þi vin / Sã parã scoasã din confuzii: / O, cântecele gri, iluzii / De Tulbure în Cristalin!”.

Poezia autenticã, purã, se înscrie în zona vagului ºi a misterului, din care se scot senzaþii estetice inedite: „Sunt ochii splendizi dupã voaluri, / Zi ezitând în dupã-amiezi / Sunt aºtrii-n azurii grãmezi / Pe dulci, tomnatice fundãturi”. Poetul devine un estet al simþurilor vizuale receptând nuanþe, ecouri cromatice, nu culori pregnante, lipsite de mister: „Nuanþa eu râvnesc s-o caut, / Nuanþa, nicidecum culoare, / Nuanþa doar – îngemãnare / De vis cu vis, de corn cu flaut!”. Ironia nu este gustatã pentru cã ucide esenþa poeticã, o destineazã imperfectului: „Alungã Poanta ce ucide / ªi crudul Spirit, râs impur, / Ce lacrimi scot în ochi de-Azur / ªi izul trivial de blide!”.

Rima ºi elocinþa trebuie folosite cu mare grijã; exuberanþa ºi caracterul nãvalnic al versurilor nu sunt dorite, nici rimele cãutate cu obstinaþie: „Suceºte gâtul elocinþei, / ªi bine faci când, cu putere, / Astâmperi Rima-n chingi severe, / Ea, sclavã a nesocotinþei”. Rima devine un instrument imperfect de revelare a armoniilor ascunse ale lumii: „Ah, Rima – numai chin ºi silã! / Ce surd copil ori negru drac / Scorni bijuteria – fleac / Ce sunã gol ºi fals sub pilã?”.

Muzica este, în schimb, singurul mijloc care dezvãluie orizonturile profunde ale lumii: „Deci, muzicã mai mult, mereu, / Iar versul tãu aripi înalte / Sã prindã nãzuind spre alte / Iubiri ºi bolþi de Empireu!”. Muzica deschide calea cãtre toate aventurile spiritului: „Sã fie bunã aventura / Când suflã zgribuliþii nori / Prin minte ºi prin cimbriºori... / Tot restul e literaturã”.

Arta poeticã
de Paul Verlaine

Deci, muzicã întâi de toate,
Astfel Imparele prefer,
Mai vagi, mai libere-n eter,
Fiind în tot, plutind în toate. [...]

Nuanþa eu râvnesc s-o caut,
Nuanþã, nicidecum Culoare,
Nuanþa doar – îngemãnare
De vis cu vis, de corn cu flaut!

Alungã Poanta ce ucide
ªi crudul Spirit, Râs impur,
Ce lacrimi scot în ochi de-Azur,
ªi izul trivial de blide!

Suceºte gâtul elocinþei,
ªi bine faci, când cu putere,
Astâmperi Rima-n chingi severe,
Ea, sclavã a nesocotinþei... [...]
Deci, muzicã mai mult, mereu,
Iar versul tãu aripi înalte
Sã prindã, nãzuind spre alte
Iubiri ºi bolþi de Empireu!

Sã fie buna aventurã
Când suflã zgribuliþii zori
Prin minã ºi prin cimbriºori...
Tot restul e literaturã. « mai multe referate din Romana