Samuil Micu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Samuil Micu

Genul ºi specia sunt la el "feliurile ºi spiþele". Adevãrul logic este "cuviinþa ºi întocmirea gândurilor noastre cu lucrul însuºi". Experienþa este "sperienþã", iar demonstraþia este "arãtare" - douã cãi de a ajunge la adevãr, la cunoºtinþe certe, "þapene".

Ontologia porneºte de la "ins", de la lucrurile individuale spre cele generale. Principiile sunt “începuturile”, iar "începutul zicerii împotrivã" este principiul contradicþiei, "începutul pricinii destule" este principiul raþiunii suficiente al lui Leibniz. Alte echivalenþe: pricinã=cauzã, mutare=schimbare, stâmpãrare=moderaþie, spaþie=spaþiu.

Învãþãtura metafizicii este o prelucrare personalã a cãrþii lui Baumeister, discipol al lui Wolff. Subliniazã mereu puterea naturalã a raþiunii de a cãuta ºi de a obþine adevãrul. Ideile epocii se regãsesc la Micu: amestec de raþionalism ºi empirism, interes pentru cunoaºterea probatã prin experienþã, critica moderatã a scolasticii.

"Toatã cunoºtinþa omeneascã vine de la simþuri" – spune el, adoptând noile perspective ºtiinþifice ale vremii sale. Metafizica rãmâne însã un domeniu rezervat al gândirii raþionale, ce cuprinde “multe ºi încurcate întrebãri”, fiind "învãþãtura aceia cu care închipuirile preste tot de obºte sã tâlcuiesc".

Texte din Învãþãtura metafizicii (1806):

“Mãcar cã sunt unii carii judecã cum cã pre cei mai tineri nu sã cade a-i lãsa sã înveþe metafisica, pentru cã multe ºi încurcate întrebãri cuprinde care mai bine este a nu le ºti decât a le ºti, însã eu judec cã nu trebuie a opri pre cei mai tineri de la desfãtarea metafisicii, cu atâta, cu cât mai mult foloseºte sã ajungã ei, ca sã poatã ales gândi, care lucru a-l dobândi, foarte mult ajutã aceastã învãþãturã a metafisicii, dupã ce acum s-au curãþit de multe încurcãturi ale sholasticilor. (...)

Toatã cunoºtinþa omeneascã vine de la simþuri, iar tot ce prindem cu simþurile, aceia sã þine de lucrurile cele singuratice, care în multe chipuri îmbrãcate ºi învãluite au cu locul, au cu vremea, au cu faþa, au într-alt chip osebite, sã pun înaintea noastrã, despre care mai pre larg am grãit în “Loghicã“.(...)

În fieºtecare lucru nu numai insul trebuie a-l socoti, ci ºi întru acesta trebue sã ne ostenim, ca sã luãm aminte la firea ºi la fiinþa lucrului, ºi aºa sã cunoaºtem ce este lucrul. Iarã fiinþa fieºtecãrui lucru este aceia, prin care orice lucru este numai acela, ºi nu altul. Adecã fiinþa este aceia, prin care lucrul din toate alte lucruri se poate cunoaºte ºi sã osibeºte. (...)

Speriinþa ne învaþã pre noi cum cã trupurile care le vedem noi în lumea acesta, unele pier altele rãsar, dupã zi sã face noapte ºi dupã noapte zi, ºi nici Soarele, nici stelele nu rãmân pururea întru acelaºi stat. Luminat darã este, cum cã întru aceastã lume sunt lucruri, care urmeazã unele dupã altele.(...)

Ce zicem noi cuvânt, grecii zic logos, latinii ratio zic, aºa darã aici prin cuvânt nu sunet trebuie sã înþãlegi, ci judecata cea adevãratã a minþii, care-þi aratã ºi ce învaþã pentru ce ºi cum sã cuvintezi”.

Texte din Logica (1799):

“Douã cãi sunt, ca sã putem ºti ceva, cã cu bunã samã e adevãrat, adecã: speriinþã ºi arãtare.

Despre speriinþã aceasta se cade a le însemna:
a) cum cã toatã simþirea, sau priceaperea ºi cunoºtinþa noastrã, au este din lãuntru, au din afarã. (...) Prin speriinþã cunoaºtem numai cele singuratice, adecã cele ce cu simþirile le prindem. (...)

Pânã acum am zis de speriinþã, sã zicem ceva ºi de arãtare. Arãtarea zicem, cã este împletirea ºi legãtura cea cu bun rând a cuvântãrilor. În arãtare nu se spun altele, fãrã numai cele ce sunt adevãrate, adecã: arãtarea este adeverirea spunerii, sau a lucrului, ce sã zice, cu temeiuri adevãrate ºi fãrã îndoialã. (...)

Dreptul firei tâlcuieºte legile ºi învaþã ce trebuie omul sã facã sau sã nu facã. Iarã etica aratã model ºi calea cum trebuie a asculta de legile firei. Pentru aceia, bine au zis unii cum cã dreptul firei este teoria eticii. (...) « mai multe referate din Filosofie