Relatia incipit final in Morometii

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Relatia incipit final in Morometii

Al doilea volum îºi schimbã ritmul epic. În plan social, este surprins procesul colectivizãrii, existenþa este mai concentratã, oamenii apar invadaþi de întâmplãri ºi „evenimente pline de viclenie”, angrenaþi în mersul istoriei. Satul aºezat pe tipare arhaice cunoaºte un proces de destrãmare. Sub puterea istoriei, personajele apar micºorate, nu mai au spontaneitatea din primul roman. Moromete se retrage de pe „podiºcã” în locuri mai obscure, sfera sa de observaþie se micºoreazã. În cadrul epicului, autoritatea ºi importanþa sa scad. Din romanul unui destin, Moromeþii devine romanul unei colectivitãþi (satul) ºi-al unei civilizaþii sancþionate de istorie.

Tipologia este, ca la Slavici ºi Rebreanu, þãrãneascã, însã toate aceste particularitãþi structurale îi conferã romanului, în ansamblu, originalitate ºi profunzime. Marin Preda face din þãranii sãi indivizi cu o viaþa psihologicã normalã, apþi prin aceasta a deveni eroi de prozã modernã.

Relaþiile dintre personaje sunt complexe, în familia numeroasã a Moromeþilor (tatal- Ilie Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui ºi ai Catrinei-Tita, Ilinca ºi Niculae) mocnind nemulþumirile. Un prim conflict este cel dintre Moromete ºi cei trei fii ai sãi, izbucnit din dorinþa bãietilor de „a face bani” ºi, îndemnaþi de Guica, sora lui Moromete, din cauza fugii lor cu oile ºi caii familiei. Fãrã sã ºtie, cei trei acþioneazã în spiritul vremii, în concordanþã cu noile relaþii de producþie. Însã pentru Moromete pãmântul înseamnã condiþia eticã a individului, îi asigurã independenþa în mijlocul lumii ºi al formelor ei înºelãtoare. Iar conflictul este cu atât mai adânc din cauza celor doua mentalitãþi, cele douã moduri de a înþelege existenþa care se înfruntã ireconciliabil.

Un alt conflict izbucneºte între Moromete ºi Catrina, când Moromete vinde un pogon din cele opt aparþinând soþiei sale, cu promisiunea cã va trece casa pe numele ei, promisiune pe care nu o mai respectã. Neînþelegerile dintre cei doi se vor adânci mai ales pe parcursul volumul doi al romanului: Catrina îl pãrãseºte la bãtrâneþe, mutându-se „în vale”, la Alboaica, fata ei din prima cãsãtorie, refuzând sã-i mai vorbeascã.

Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfaºoarã între Moromete ºi sora sa, Maria, poreclitã Guica, pentru cã aceasta se simþea nedreptãþitã de Moromete de când el s-a recãsãtorit, în loc sã o lase pe ea sã aiba grija de gospodarie ºi, mai mult, i-a cumparat un loc ºi i-a construit un bordei departe de curtea lui.

Incipitul, care se defineºte ca prima unitate a textului, are drept funcþii epice anunþarea temei ºi captarea atenþiei cititorului, prin trecerea sa din spaþiul real în spaþiul ficþional al cãrþii. Tema centralã în Moromeþii este libertatea moralã în lupta cu fatalitãþile istoriei. Textul primului volum începe în mod progresiv, deschizându-se cu o descriere programaticã: „În câmpia Dunãrii, cu câþiva ani înaintea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârºitã rãbdare; viaþa se scurgea aici fãrã conflicte mari”. Ceea ce urmeazã în roman contrazice aceastã imagine. Timpul devine chiar un „personaj”, un laitmotiv, este viclean, iar rãbdarea nu-i decât o formã de acumulare pentru o nouã crizã.

Finalul, ce desemneazã ultima unitate a textului, este exprimat când drama Moromeþilor este naratã ºi, prin ea, imaginea vieþii liniºtite este spulberatã, prozatorul revenind asupra notaþiei despre timp de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea al Doilea Rãzboi Mondial. Timpul nu mai avea rãbdare.”

Astfel, în primul volum, relaþia dintre incipit ºi final este simetricã, circularã, plina de evoluþii închise. Aceasta dã o idee despre rotaþia procesualã a vieþii, iar demersul epic al prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei repetiþii. Marin Preda revine în cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a pãrãsit în cartea anterioarã, proza lui trãieºte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Tema centralã a acestui volum este drama lumii þãrãneºti dupã stalinizare, acþiunea având loc în 1949. Însã relaþia incipit-final, în a doua carte, nu mai este atât de bine trasatã, nu mai are circularitate, nici simetrie, ideea centralã fiind dispariþia unei civilizaþii strãvechi.

Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocrã social: „În bine sau în rãu se schimbase Moromete?” întreabã retoric naratorul în incipitul celui de-al doilea volum, punând de fapt în discuþie schimbãrile întregului univers rural. Calitãþile meditative ºi ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotãrât tragism, rolul ºi autoritatea sa atât în cadrul familiei, cât ºi în sat, au fost de mult subminate ºi intrate în umbrã. Ultimele capitole ale cãrþii relateazã agonia lentã, lipsitã de mãreþie, a lui Moromete.

Bãtrân de aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se întâmpla, rãtãcind pe câmp în neºtire, adus de un nepot acasã cu roaba pentru cã nu se mai putea þine pe picioare, în cele din urmã cade definitiv la pat, având totuºi puterea sã-i spunã doctorului, într-o zi: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaþã independentã”. Revenit în sat pentru a participa la înmormântarea tatãlui sãu, Niculaie aflã de tristeþea acestuia, care închisese ochii fãrã sã aibã niciun fecior alãturi (Nilã murise în rãzboi, Paraschiv pierise ucis de o boalã de piept). Niculaie este mâhnit ºi nu-ºi aflã liniºtea pânã când imaginea tatãlui nu-i apare în vis, „în lumina veºnicei zile de varã care scãlda bãtãtura ºi salcâmii de acasã”. Finalul acesta, amestec de optimism vag ºi de tragism, lasã intactã impresia amarã asupra fatalitãþii destinului uman supus „terorii istoriei” (Mircea Eliade) « mai multe referate din Romana