Problema nationala in imperiul otoman

3x puncte

categorie: Istorie

nota: 8.27

nivel: Facultate

III. RAPORTURILE INTER-ISLAMICE
Nu poate fi constestat faptul că statul otoman s-a consolidat, printre altele, și pe fundalul idealului islamic al djihad-ului , în primul rând împotriva lumii creștine. Dar tot atât de adevărat este și faptul că același stat nu a putut realiza ideea unei comunități islamice, cel puțin în limitele imperiului, principiile autonomiilor etnico-tribale sau terito[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Problema nationala in imperiul otoman

III. RAPORTURILE INTER-ISLAMICE
Nu poate fi constestat faptul că statul otoman s-a consolidat, printre altele, și pe fundalul idealului islamic al djihad-ului , în primul rând împotriva lumii creștine. Dar tot atât de adevărat este și faptul că același stat nu a putut realiza ideea unei comunități islamice, cel puțin în limitele imperiului, principiile autonomiilor etnico-tribale sau teritoriale aplicându-se și față de lumea musulmană în general. Ele au favorizat manifestarea tendințelor separatiste ale grupurilor de populații arabo-islamice din cadrul societății otomane, accentuând procesul de dezintegrare a Imperiului otoman.

În ultimă instanță, caracterul relativ al coeziunii turco-arabe restrânge nu numai sensul, dar și dimensiunile idealului de „război sfânt” care, în astfel de condiții, nu se putea afirma în toată plenitudinea sa și în accepțiunea clasică a cuvântului. După Soliman Magnificul o serie de provincii își vor consolida tot mai mult autonomiile lor în cadrul „Dar-ul-Islam”-ului. Pe de altă parte, imposibilitatea statului otoman de a apăra, în toate împrejurimile, și totdeauna, interesele lumii islamice, luată în ansamblul ei, va contribui și ea la slăbirea treptată a unității turco-arabe mai ales în ultima perioadă a Imperiului otoman, când ofensiva Europei creștine se va accentua pe toate fronturile.

IV. CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ A POPOARELOR DIN IMPERIUL OTOMAN
În manifestarea tendințelor separatiste din cadrul societății otomane trebuie avute în vedere și ideile Revoluției franceze din 1789, considerată ca una din primele mari mișcări politice și de gândire ale Occidentului creștin care a influențat direct lumea islamică în general și societatea otomană în special. Astfel, „ideile de libertate sau egalitate, ca și noțiunea de națiune capătă în Imperiul otoman coordonate noi și anumite semnificații politice” . Canalele de pătrundere a ideilor noi erau destul de variate. Astfel, învățământul tehnico-militar otoman folosea specialiști francezi, ca și limba franceză, în școlile de acest gen, iar funcționarii ambasadelor înființate în capitalele europene învățau limbile popoarelor pe lângă care erau acreditați de Poartă.

De asemenea, raialele creștine din slujba imperiului, îndeosebi grecii din Fanar sau din celelalte părți, cutreierau Europa fie pe uscat, fie cu vasele lor comerciale. La această suită de căi de pătrundere a ideilor Revoluției franceze pot fi adăugate și „relațiile personale dintre turci și francezi, ca și activitatea ambasadorilor Franței la Constantinopol, unde aceștia înființaseră și o tipografie turcească pentru răspândirea publicațiilor franceze” .

În felul acesta, principiile Revoluției franceze vor veni în întâmpinarea procesului de consolidare a conștiinței naționale a popoarelor creștine și islamice din comunitatea otomană, conștiință întreținută până atunci, în anumite limite, chiar și de formele de organizare a statului otoman, care favoriza conservarea entității și dezvoltarea proprie a diferitelor grupuri etnico-religioase din zona „Pax Ottomanica”.

Începând cu secolul al XIX-lea, lupta grupurilor sociale compacte, din punct de vedere etnico-religios, capătă tot mai mult caracterul unor mișcări naționale, popoarele aspirând de fiecare dată către autonomii largi sau pentru formarea unor state naționale independente, prin desprinderea lor de Imperiul otoman. De aceea, la originea convulsiilor istoriei otomane din ultima perioadă stau nu numai opozițiile de ordin social, dar și antagonismele etnico-religioase, care s-au manifestat ca un important factor de dezagregare a imperiului sultanilor. În acest proces un rol important l-au avut și factorii externi, cum au fost războaiele, conflictele diplomatice în desfășurarea „Chestiunii orientale”.

Pentru a contracara efectele curentului renașterii naționale, ca și pentru a diminua implicațiile internaționale ale ingerințelor marilor puteri europene în „chestiunea națională” din Imperiul Otoman, Poarta va adopta politica unor reforme interne, incluzând aici și grupurile etnico-religioase nemusulmane din cuprinsul imperiului. Începe epoca unei politici de controlare mai sistematică a acestor populații de către autoritățile otomane. Se fixează drepturile și obligațiile lor în cadrul societății otomane în vederea realizării unei egalități cu populația turco-islamică, dar în cadrul unei centralizări politice din ce în ce mai excesive. În această privință, unele schimbări în ansamblul societății otomane s-au preconizat prin Proclamația de la Gülhane din 3 nov. 1839, care deschide epoca reorganizărilor sau reformelor, numite Tanzimat.

V. TANZIMATUL ÎN ISTORIA IMPERIULUI OTOMAN
Tanzimatul se înfățișează ca o consecință firească a dezvoltării sociale și politice a Imperiului otoman de până la începutul secolului al XIX-lea. Dacă în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea se realizase procesul de feudalizare a societății otomane, prin dezvoltarea și afirmarea regimului reprezentat de aiani , în schimb, la începutul veacului următor dinamica modificărilor sociale și politice luase o amploare și mai mare. De exemplu, datorită dezvoltării economiei de schimb, ciftlicurile pierduseră deja mai mult din caracterul lor feudal, începând să joace rolul unor importante centre de producție pentru piață . De asemenea, aparatul politic otoman se adapta tot mai mult la situația existentă în Europa, mai cu seamă prin creearea unui corp de tehnocrați care înțelegeau tot mai bine mecanismele de funcționare a politicii și administrației de stat de tip european.

Ele marcau deja semnele acceptării tiparelor politice și juridice ale Occidentului, deși acest proces se va desfășura în condițiile unei subordonări crescânde a societății otomane față de economia, cultura și politica statelor din Europa Occidentală. Hatt-i-Hümayun-ul de la Gülhane reprezintă un fel de „Magna Charta” care deschide în mod oficial epoca Tanzimatului, preconizându-se o serie de reforme structurale, prin reorganizarea societății otomane pe principii noi, care vor avea menirea de a stăvili în primul rând procesul dezmembrării politice. Tanzimatul răspundea astfel unor necesități interne, având totodată și scopul de a satisface într-o oarecare măsură „opinia publică” europeană în ceea ce privește politica otomană față de supușii creștini.

Din punct de vedere social-economic, inițierea unor reforme avea și rolul de a înlătura obstacolele care stăteau în calea dezvoltării capitaliste a Imperiului otoman. De aceea, în istoria turcilor-otomani, Tanzimatul, pe de o parte, marchează momentul culminant al inițiativelor de liberalizare, de până atunci, iar pe de altă parte reprezintă începutul unei noi serii de reforme care vor cuprinde aspecte tot mai variate din societatea otomană.

Această nouă orientare își va croi cu greu drum într-un mediu impregnat de inerția tradiționalismului, cu tot arsenalul său instituțional, în toate domeniile. Totuși, complexul de măsuri va impulsiona politica de recentralizare în spirit monarhist, deși, în contextul condițiilor noi, sultanii vor fi nevoiți să împartă puterea cu aparatul de stat, format din tehnocrați . De această dată, statul nu se va mai identifica cu sultanul, pentru că Tanzimatul va echilibra tendința absolutizării autorității suveranului, pe măsura afirmării celorlalte organe centrale ale statului, canalizând astfel evoluția instituțiilor politice otomane spre o monarhie constituțională, care se va realiza pentru prima dată în anul 1876.

Acest proces se va manifesta printr-o rivalitate între părțile angajate, dar ele vor accepta de fiecare dată situația de fapt, iar atunci când sultanii vor institui un absolutism total, ei nu-și vor putea duce despotismul lor până la capăt, fiind înlăturați de forțele sociale liberalizante. La început, mișcarea Tanzimatului a sprijinit centralizarea puterii, punând în față autoritatea suveranilor otomani pentru înfăptuirea tuturor măsurilor de reformă.

Principalele prevederi ale actului de la Gülhane se refereau la necesitatea întocmirii și aplicării unor legi noi în domeniul organizării politice, sociale și militare, dar cu condiția respectării principiului general al „siguranței averii, vieții și cinstei supușilor”, indiferent dacă erau musulmani sau creștini. Pentru prima oară în istoria Islamului se puneau astfel bazele unei reglementări juridice a egalității islamo-creștine în cadrul unei societăți musulmane. Aceasta echivala cu declarația de recunoaștere a „drepturilor omului” în cadrul societății otomane, spre deosebire de spiritul islamic de separare a supușilor în două mari categorii: musulmani și creștini, cu toate consecințele juridice sau sociale ce puteau decurge din această situație. De aceea actul în sine apare ca una din devierile cele mai importante de la principiile Șeriatului, care împărțea în mod absolut pe supuși după criterii religioase.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Istorie

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.