Pregatirea si instruirea personalului

5x puncte

categorie: Diverse

nota: 8.71

nivel: Facultate

La l6 aprilie 1948, un număr de 16 ţări europene au răspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea īn comun a ajutorului american acordat pentru reconstrucţia Europei şi au semnat, la Paris, Tratatul de constituire a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ce a devenit instrumentul cooperării interguvemamentale şi [...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Pregatirea si instruirea personalului

La l6 aprilie 1948, un număr de 16 ţări europene au răspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea īn comun a ajutorului american acordat pentru reconstrucţia Europei şi au semnat, la Paris, Tratatul de constituire a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ce a devenit instrumentul cooperării interguvemamentale şi a permis liberalizarea schimburilor īntre membrii săi.
Necesitatea unificării politice a Europei a fost dezbătută la Congresul de la Haga (mai 1948) organizat de mişcările europene, avānd ca urmare crearea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei, organizaţie interguvernamentală cu scopul apărării īntr-un cadru instituţionalizat a valorilor democratice considerate a fi ameninţate prin divizarea Europei īn două blocuri, respectiv: principiile libertăţii individuale, ale libertăţii politice şi preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.
La crearea Consiliului Europei au participat zece state: Belgia. Olanda. Luxemburg, Marea Britanie, Franţa, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia şi Irlanda.
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, şi după semnarea sa de către cele 6 state - Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F.Germania - a intrat īn vigoare la 25 iulie 1952.
Tratatul de la Paris a constituit astfel punctul de pornire al unui proces de integrare, considerat īn general că trebuie să fie global. Pentru prima oară īn istoria modernă, state suverane acceptă să-şi pună īn comun resursele lor de cărbune şi oţel şi să le īncredinţeze unei īnalte Autorităţi prezentānd un caracter puternic supranational, avānd sarcina de a degaja şi de a face sa prevaleze interesul

comunităţilor. Statele acceptă, de asemenea, ca o Curte de Justiţie independentă să le asigure respectarea dreptului īn funcţionarea comunităţii şi ca o Adunare Parlamentară să fie consultată asupra problemelor comunitare.
Prin Trataul de la Bruxelles, din aprilie 1965, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene, s-a realizat unificarea executivului şi, pe cale de consecinţă, diferite instituţii şi reguli strāns legate de acestea refacāndu-se īntr-o singură administraţie, iar administraţiile celor trei Comunităţi au fost dotate cu un buget de funcţionare unică.
Fuziunea nu a fost totuşi decāt instituţională, nu şi funcţională, cele trei Comunităţi continuānd să rămānă distincte īn privinţa reglementărilor economice.
La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la o denumire unică pentru Comunităţi. Astfel ,,Comunitatea Europeana' desemnează ansamblul instituţiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunităţi europene, ca şi grupul format din statele membre. Denumirea prezintă un interes practic şi o valoare simbolică fără a avea semnificaţie juridică, īntrucāt, din punct de vedere juridic, nu a avut loc fuziunea tratatelor şi cele trei Comunităţi nu au fuzionat īntr-o singură Comunitate













CAPITOLUL II
2.1. Introducere
Prefacerile politice, sociale, economice, din ultimii ani din ţara noastră au determinat şi reevaluarea domeniului securităţii şi sănătăţii īn muncă, pentru care s-a creat o nouă legislaţie armonizată cu directivele europene, cu convenţiile şi recomandările Organizaţiei Mondiale a Muncii. Noua legislaţie a introdus sau a dezvoltat concepte care asigură schimbarea modului de abordare a aspectelor referitoare la asigurarea securităţii şi sănătăţii īn muncă. Dintre trăsăturile esenţiale care caracterizează noua legislaţie se pot enunţa:
- īntărirea obligaţiei angajatorilor de a asigura securitatea şi sănătatea angajaţilor prin măsuri care iau īn considerare principiile generale de prevenire;
- dezvoltarea la nivel naţional şi la nivel de unitate economică a unor politici de prevenire, care să trateze hollistic securitatea şi sănătatea īn muncă, luānd īn considerare tehnologiile, organizarea muncii, mediul de muncă şi, nu īn ultimul rānd, executantul nu toate cerinţele sale;
- instruirea, formarea şi perfecţionarea angajaţilor īn corelaţie cu sarcinile de muncă şi cu riscurile la care pot fi expuşi;
- prioritatea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele individuale:
- instituire responsabilităţilor angajaţilor faţă de propria securitate şi sănătate;
- dezvoltarea capacităţii instituţionale a unor organisme de control şi de īndrumare a activităţii de prevenire ale statului, care să dispună de mijloace juridice, tehnice, financiare etc, eficace.
Astfel spus, noua legislaţie impune intensificarea preocupărilor pentru calitatea de securitate a echipamentelor tehnice, pentru īnlocuirea sau chiar eliminarea substanţelor şi produselor periculoase, pentru organizarea ergonomică a locurilor de muncă, pentru creşterea nivelului de pregătire a lucrărilor şi asigurarea
participării acestora la elaborarea şi luarea deciziei īn domeniul protecţiei muncii şi pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor īn muncă.
Aceste preocupări sunt susţinute de contextul economic actual, marcat de creşterea importanţei calităţii produselor care implică şi calitatea de securitate a acestora şi face să crească numărul de organizaţii şi societăţi preocupate să conceapă şi să utilizeze tehnici şi instrumente, metode şi proceduri care sa faciliteze īmbunătăţirea continuă a calităţii, metode de evaluare a nivelului de securitate.
Transpunerea īn sistemul de reglementări din Romānia a Directivelor U.E. derivate din art. 100A şi 118A din Tratatul de la Roma (1957), privind cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate ale echipamentelor tehnice, respectiv, cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă, impune şi alinierea practicilor noilor organisme create cu cele ale organismelor europene īn materie de securitate şi sănătate.
Activitatea de protecţie a muncii īn Romānia urmăreşte elaborarea şi aplicarea unui ansamblu de măsuri menite să asigure, īn toate domeniile activitate, īndeplinirea sarcinilor īn condiţii normale de muncă, iară accidente şi īmbolnăviri profesionale. Importanta care se acordă protecţiei muncii este relevantă de faptul că chiar īn Constituţie sunt stabilite principiile de bază ale protecţiei angajaţilor, principii care sunt dezvoltate apoi īn Legea cadru.
2.2. Pregătirea şi Instruirea personalului
Statistica accidentelor de muncă arată că, īntr-un număr covārşitor de mare de cazuri, executantul a fost vinovat de producerea accidentului fie din necunoaşterea sau nerespectarea normelor de protecţie a muncii, fie din necunoaşterea modului īn care trebuie utilizate mijloacele tehnice puse la dispoziţie pentru realizarea sarcinii de producţie.
Dacă, īn privinţa bolilor profesionale, durata mare īn care acumulările negative duc la declanşarea bolii permite, prin supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor, să se ia măsuri de diminuare a noxelor care afectează sănătatea, īn cazul accidentelor acest lucru nu este posibil, evenimentul lăsānd īn urma sa victime, a căror viaţă este total schimbată sau, mai grav, īntreruptă. Pregătirea şi instruirea personalului este mijlocul prin care se poate influenţa hotărātor, īn sensul scăderii, atāt numărului de accidente de muncă cāt şi cel al īmbolnăvirilor profesionale.
Potrivit art. 18 literele f, g, li, i, al Legii 90 / 1996, republicata, angajatorul este obligat să asigure şi să controleze prin personalul propriu, cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi angajaţii şi participanţii la procesul de muncă, a măsurilor tehnice, sanitare şi organizatorice stabilite, precum şi prevederilor legale īn domeniul protecţiei muncii, să asigure materialele necesare educării şi informării angajaţilor, să asigure informarea fiecărui persoane, anterior angajării īn muncă, asupra riscurilor la care aceasta va fi supusă.
De asemenea, legea impune angajatorului să asigure pe cheltuiala unităţii, instruirea, testarea şi perfecţionarea profesională a persoanelor cu atribuţii īn domeniul protecţiei muncii. īn N.G.P.M. sunt stabilite principiile generale care stau la baza organizării şi desfăşurării activităţii de instruire şi pregătire a angajaţilor īn domeniul protecţiei muncii.
Normele stipulează că pregătirea şi instruirea īn domeniul protecţiei muncii sunt părţi componente ale pregătirii profesionale şi au ca scop īnsuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor de securitate şi sănătate īn muncă.
Pregătirea generală īn domeniul protecţiei muncii se realizează īn īnvăţămāntul tehnic (preuniversitar şi universitar), iar la nivelul unităţii, prin instructajul de protecţie a muncii.
Principiile dup care se organizează instructajul de protecţia muncii īn Romānia sunt aceleaşi cu cele europene, exprimate īn Directiva 89 / 391 / CEE, privind īncurajarea măsurilor de īmbunătăţire a condiţiilor de muncă, transpusă īn N.G.P.M.



2.2.1. Instructajul de protecţie a muncii
Instructajul de protecţia muncii la nivelul unităţii se efectuează fie īn cadrul unităţii, fie īn afara sa, īn funcţie de posibilităţi, īn timpul programului de lucru, iară ca cei care sunt instruiţi să suporte costul instruirii.
Instruirea se face de către instructori care sunt specialişti şi care trebuie să utilizeze mijloace, metode şi tehnici de instruire adecvate īnvăţămāntului intensiv (expunerea, demonstraţia, studiul de caz, vizionări de filme, dīafilme, proiecţii la retroproiectoare, instruirea asistată de calculator).
Angajatorii au obligaţia de a asigura baza materială pentru o bună instruire, respectiv, mijloacele audio vizuale şi materiale de instruire, testare ce să fie la dispoziţia specialistului care face īnşiruirea īn cadrul cabinetului de protecţie a muncii, dispunānd de programe de mstruire-testare, pe meserii sau activităţi.
Documentul care dovedeşte faptul că instruirea a fost efectuată este fişa de instructaj, ale cărei elemente componente sunt prevăzute īn N.G.P.M., īn anexa 81, completarea acesteia fiind obligatorie pentru personalul permanent sau detaşat, pentru angajaţii sezonieri, temporari sau zilieri, şi se păstrează de conducătorul procesului de muncă, respectiv, de cel care are sarcina efectuării instruirii la locul de muncă. Atunci cānd este vorba de vizionări īn grup se īntocmesc fişe de instructaj colectiv, al căror model este prezentat īn anexa 82 din N.G.P.M.
Instructajul de protecţie a muncii cuprinde trei faze:
o instructajul introductiv generai;
o instructajul la locul de muncă;
o instructajul periodic.
Instructajul introductiv general
Rolul instructajului introductiv general este aceia de a-i informa pe cei cărora li se adresează, despre activităţile specifice unităţii īn care vor lucra şi despre principalele măsuri de protecţie a muncii aplicabile, din normele īn vigoare sau dispuse de
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Diverse

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.