Noul locatar de Eugen Ionescu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Noul locatar de Eugen Ionescu

Personajul ei principal, „noul locatar", este într-adevãr cel mai tãcut personaj din cîte a închipuit Ionesco. Rãspunsurile lui monosilabice sfîrºesc prin a tãia pînã ºi neobosita poftã de bîrfã a Portãresei, personaj ubi¬cuu în teatrul sãu (aidoma pompierului sau menaje¬rei), populat în acea perioadã cu o întreagã faunã de „vecini" curioºi ºi insuportabili. Într-un „Blocnotes" re¬luat în Note ºi contranote, autorul scria: „Îl detest pe vecinul meu din dreapta, îl detest ºi pe cel ce se aflã în stînga mea.

Îl detest mai ales pe cel de la etajul de sus. Tot atît, de altminteri, cît pe cel de la parter. (Ia te uitã, chiar eu locuiesc la parter.)" Sau, tot în Note ºi contranote: „Prezenþa oamenilor îmi devenise insuportabilã. Oroa¬rea de a-i auzi; neplãcerea de a le vorbi; starea groazni¬cã de a avea de-a face cu ei ori de a-i simþi în preajmã. Vãzîndu-i cum transpirã, cum se grãbesc, cum se nãpus¬tesc ori se distreazã prosteºte, ori cum joacã pelotã sau bile, mã îmbolnãvisem. ªi instrumentele, instrumente¬le lor: camioane mari, motociclete, motoare de toate soiurile, aparate electrice, ascensoare, aspiratoare ames¬tecate cu aspiraþiile ºi expiraþiile lor, era culmea".

Noul locatar înþelege aºadar sã refuze aproape orice dia¬log cu semenii, ba chiar sã se izoleze etanº de vacar¬mul care a pus stãpînire pe lumea contemporanã, sã se „zideascã de viu" între mobilele pe care cei doi Hamali le carã necontenit în încãperea lui de la etajul ºase.
Atitudinea personajului e totuºi departe de a fi o simplã mizantropie, refuzul lui — enorm, cu accente groteºti — este parcã un refuz adresat lumii, universu¬lui care refuzã sã-ºi destãinuie rostul.

„Noul locatar" este în fond un om dezamãgit de zãdãrnicia oricãrui efort de cunoaºtere, iar mobilele pe care Hamalii le aºeazã în jurul sãu sînt semnul opacitãþii unui univers ostil. „ªti¬inþa nu-i totuna cu cunoaºterea, retoricile ºi filozofiile nu sînt decît cuvinte, ºiruri de cuvinte, lanþuri de cuvin¬te, dar cuvintele nu sînt totuna cu vorbirea. Cînd vom ºti tot, sau de-ar fi sã ºtim tot, n-am cunoaºte nimic. Cine oare le mînã pe toate? Ce fiinþã stã în spatele lucrurilor? Universul nu îmi apare altfel decît ca un depozit de obiecte în dezordine sau poate în ordine, ca niºte mobile azvîrlite în imensitatea spaþiului, dar cine le-a azvîrlit ºi ce e ce numesc eu spaþiu, ce îmi apare mie ca spaþiu?

Însã chiar ºtiind care sînt legile traiectoriei lor, cunoscînd rînduiala miºcãrilor ºi cum se dispune de fiinþe ºi de lucruri ºi cum au loc anume mutaþii, transformãri, gestaþii, chiar ºtiind toate astea, nu voi fi în¬vãþat altceva decît sã mã descurc mai bine sau mai pu¬þin bine în ocna imensã, în puºcãria apãsãtoare în care mã aflu. Ce farsã, ce capcanã, ce pãcãlealã. Ne-am nãscut înºelaþi. Cãci dacã nu trebuie sã cunoaºtem, dacã nu ne e dat sã cunoaºtem, atunci pentru ce dorinþa asta de a cunoaºte?" (Jurnal în fãrîme)

Existã, atît în piesele lui Ionesco (în Victimele datoriei sau în Setea ºi foamea, de pildã), cît ºi în celelalte tex¬te ale sale, o metaforã recurentã a obstacolului de netrecut, a zidului care se ridicã opac înaintea personajului sau a autorului. În Noul locatar însã, personajul îºi înal¬þã singur acest obstacol, parcã pentru a scãpa de ispita cãutãrii unui rost acolo unde nu se aflã poate altceva decît nimicul. „Zidurile astea care se înalþã, zidurile astea de nepãtruns pe care mã încãpãþînez sã vreau sã le gãuresc sau sã le dobor nu sînt poate altceva decît ra¬þiunea. Raþiunea a ridicat zidurile astea ca sã ne apere de haos. Cãci în spatele lor e haosul, e neantul. Nimic nu e în spatele zidurilor. Ele sînt graniþa între ceea ce am izbutit sã facem din lumea asta ºi vid. De partea cealaltã e moartea. Sã nu trecem de zidurile astea." (Jurnal în fãrîme)

Sorgintea kafkianã a piesei nu a scãpat comentatorilor. Cu ea, Ionesco se apropie într-adevãr cel mai mult de autorul praghez pe care-l preþuia atît. ªi dacã, dincolo de utilizarea sa adesea abuzivã, pe post de simplã etichetã, absurdul înseamnã ceva pentru teatrul sãu, Noul locatar este piesa care ilustreazã cel mai bine acest gînd al autorului cu privire la absurd (sau „insolit", cum îi plãcea sã-l mai numeascã): „Existã mai multe feluri de lucruri sau de fapte «absurde». « mai multe referate din Romana