Nichita Stanescu in cautarea pietrei filosofale

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Nichita Stanescu in cautarea pietrei filosofale

Piatra filosofalã nu este un produs de masã, fabricat dupã o reþetã infailibilã. Nu e un panaceu, un elixir pe care sã-l sorbi dintr-o înghiþiturã ºi în secunda urmãtoare sã constaþi cã se produc transformãri miraculoase. Piatra filosofalã e o cale istovitoare cu suiºuri ºi coborâºuri.

Ea impune multe sacrificii ºi renunþãri, dar frumuseþea ei e mai orbitoare decât luxul unui trai îndestulat. Piatra filosofalã este omul transformat în spirit pur, sau, în cazul nostru, Nichita Stãnescu transformat în poezie: „O continuã avalanºã de poezie cu numele de Nichita. Omul clocotea de inspiraþie, clipã de clipã. Nu putea sã comunice decât prin poezie oricând îl întâlneai ºi în orice împrejurare s-ar fi aflat” (Edgar Papu, în Album…, editatã de Viaþa Româneascã, 1984, p. 239).

În poeziile din primele volume existã numeroase mãrturii ale preocupãrilor sale esoterice, motiv pentru care avem bãnuiala cã experienþele transformatoare s-au petrecut în anii adolescenþei, înainte de debut.

Mai existã indicii cã ºi-a gestat întreaga operã cu mult înainte ca ea sã fie aºezatã pe hârtie, schiþându-ºi mental traseul sãu liric. De aici sentimentul cã opera lui Nichita este unitarã, fiecare volum aºezându-se într-un fãgaº dinainte sãpat.

Viaþa ºi faptele lui Nichita nu au trecut neobservate în rândul contemporanilor. Ei au înþeles fulgerãtor cã sunt martorii unui destin deosebit ce aparþine unui om capabil sã schimbe istoria. În ciuda modestiei proverbiale, chiar ºi Nichita recunoºtea uneori: „Am un sentiment nãprasnic de întemeietor” (Antimetafizica, 1985, p. 127) sau „Fãrã mine nu se poate, dovadã cã sunt” (Cine sunt eu?, vol. Ne¬cuvintele, 1969).

Nichita a trãit cu conºtiinþa unei „pricini secrete de a exista”, ca¬re, în viziunea iniþiaþilor, nu este altceva decât misiunea pe pãmânt a fiecãrui om. Ea este secretã, adicã fiecare om trebuie sã o descopere singur ºi sã o urmeze. Ea este divinã, adicã e datã. Ea este solemnã, adicã alþi oameni se vor înfrupta cu solemnitate din rodul ei, spre a fi fericiþi. A avea aceastã conºtiinþã înseamnã a te înnobila cu un sentiment, mesianic prin excelenþã:

- "De care amintire nu poþi sã treci?
- De amintirea de a mã fi nãscut cu rost. Refuz sã cred cã individul nu are un rost anume. De aceea forjarea unui ideal, naºterea, adolescenþa ºi maturitatea unui ideal, felul fizic în care el se naºte sunt ceva care nu se uitã pentru cã nu te uitã ele" (Antimetafizica, p. 124).

A opri în loc aceastã stare (de fericire), aceastã pricinã (de a exista) înseamnã a-þi îndeplini misiunea. A o lãsa sã treacã înseamnã a trãi în zadar: „Numai o operã justificã o existenþã. Sunt oameni care au trecut ca ºi cum n-ar fi fost. În urma lor nu rãmâne nimic” (N. Stãnescu, Un pãmânt numit România, interviu de Iulian Neaºcu, în Luceafãrul, 22, nr. 14, 7 aprilie 1979, p. 3, cf. Fiziologia po¬eziei, 1990, p. 565).

Pentru a-ºi justifica existenþa, Nichita a creat o operã durabilã. Iar opera l-a nãscut ºi l-a fãcut nemuritor. Într-o poezie din volumul de debut, intuia: „Ne surâdem aºa, ca ºi cum / ne-am spune unul altuia / cã-ntr-adevãr trãim / ºi nu vom muri definitiv,/ niciodatã” (Meditaþie de searã, vol. Sensul iubirii, 1960).

Fireºte, ca un veritabil cãutãtor al pietrei filosofale, Nichita a fost preocupat toatã viaþa sã gãseascã acea poþiune magicã, dãtãtoare de nemurire. A gãsit-o, a bãut-o ºi spiritul lui a de¬venit o torþã de luminã albã. Puterea cu care s-a învrednicit l-a fãcut suveran peste contemporani ºi peste epoca în care a vieþuit.

Privind în jur, a zis: „M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai cautã nemurirea decât în chinul limitat al artelor... Ce siguranþã a fãcut ca ado¬lescenþii ºi bãtrânii secolului nostru sã doreascã sã existe ºi atât, ce cunoaºtere definitivã a condiþiei noastre biologice i-a fãcut sã prefere viaþa ca atare ºi nu nemurirea?”(N. Stãnescu, în Album…, 1984, p. 391) « mai multe referate din Romana