Neoranduieli in biserica din Anglia

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Neoranduieli in biserica din Anglia

Un episcop, proprietar a treizeci sau patruzeci de domenii, stia sa controleze de miAZnune socotelile administratorilor sai, sa slujeasca pe rege, fie in fruntea cancelariei, fie a vistieriei; nu se mai ocupa de loc de sufletele oamenilor. Marele poet englez al acelei epoci, Langland, critic cu atat mai inversunat al bisericii cu cat era un catolic ferAZvent, se plange de toti episcopii in partibus [1] care furnicau atunci prin Anglia, prelati care poarta nuAZmele de Ninive sau Babylon, n-au fost niciodata prin diocezele lor si se imbogatesc tarnosind altarele sau ascultand spovedaniile care ar fi trebuit sa fie facute preotului parohiei.

Printre cei mai buni clerici, cateva constiinte nelinistite gandeau ca biseAZrica se indeparta de doctrina crestinismului, ca daAZtoria unui preot era sa ia drept pilda saracia evanAZghelica si ca, daca trebuia sa se dea Cezarului ce-i al Cezarului, nu era un motiv sa se uite ca DumAZnezeu este deasupra Cezarului. "In fond se ciocneau doua conceptii despre biserica: aceea a lui Grigore al VII-lea si aceea a sfantului Francisc din Assisi, a bisericii evanghelice si a clerului cezarian".
II. In Anglia, cu cat episcopii si calugarii se imAZbogateau, cu atat preotii parohiilor erau si mai neAZvoiasi.

In principiu preotii trebuiau sa traiasca din zeciuiala si sa scoata din ea pomenile si cheltuielile de intretinere ale bisericii. Dar seniorii care dispuAZneau de o parohie isi facusera obiceiul de a "redisAZtribui" veniturile, adica de a le atribui unui episcop sau unei abatii. Vicarul nu mai primea in acest caz decat niste sume infime. Dupa marea ciuma deveni imposibil sa se gaseasca preoti pentru parohiile cele mai sarace.

Un statut analog cu cel al lucratorilor interzicea, pentru a evita concurenta, sa li se plaAZteasca mai mult de sase livre pe an; statutul n-a fost respectat si incasau pana la douasprezece livre, dar saracia lor tot mare era. Astfel ca multi dintre ei erau ignoranti, mai preocupati sa vaneze un iepure pe campul vecin decat sa-i educe pe enoriasi. Unii inchiriau prezbiteriul unui fermier si nici nu locuiau in parohie. Slabele lor beneficii ocazionale erau acaparate de ordinele calugarilor cersetori, ai caror "frati" alergau prin tara si se insarcinau sa spuna liturghia in manastiri.

Trebuie citit nemilosul portret facut de Chaucer calugarului care umbla din sat in sat, intra in fiecare casa, cunoaste fiecare gosAZpodina din drumul sau, cere faina, branza, carne de vaca "sau orice altceva; n-avem dreptul sa alegem", apoi noteaza cu grija pe o tablita de ivoriu numele binefacatoarelor, ca sa se roage pentru ele, si, indata ce iese din sat, sterge razand toate numele. Si nu numai "fratele" facea astfel concurenta preotului, dar se mai vedeau circuland prin satele Angliei "ierAZtatorii" care veneau din Roma, purtatori ai unor scrisori pecetluite cu sigiliul pontifical, scrisori care le dadeau dreptul sa ierte pacatele si sa acorde inAZdulgente acelora care le cumparau relicve.

Chaucer, caruia falsa religie ii starneste mereu verva, ni-l arata pe "iertator" predicand pe tema: "Radix maAZlorum cupiditas... Radacina tuturor relelor este laAZcomia", si vanzand apoi satenilor dreptul de a saruta o cutiuta oarecare de cristal, in care se afla un os si niste zdrente.

III. Acelasi amestec de cupiditate si religie ii inAZdigneaza pe Chaucer si Langland cand descriu curtile de judecata ecleziastice. Un arhidiacon avea atunci dreptul sa citeze inaintea curtii sale orice persoana din dioceza vinovata de un delict moral, in special de adulter. Se pot imagina abuzurile unei atari puteri.

Uneori tribunalul ecleziastic era atat de veAZnal incat cei mai mari pacatosi din dioceza nu aveau decat sa plateasca un abonament anual ca sa fie lasati in pace; se intampla uneori ca arhidiaconul sa fie om cinstit, dar ca aprodul sau, summoner, prea bine informat asupra viciilor compatriotilor sai, sa exercite asupra credinciosilor un adevarat santaj, amenintandu-i cu citarea in fata curtii daca nu i se cumpara tacerea. La inceput curtile condamnau pe vinovati la penitenta sau la pelerinaje. "Pocainta era sfanta pentru penitenti si pelerinajul a fost o mare forta sociala".

Pe drumul spre Canterbury se intalneau cavalerul, negustorul, tesatorul, calugarita, medicul, se intretineau frateste si, stand de vorba unii cu altii, cizelau in acelasi timp limba si sufletul englez. De asemenea, pelerinajele facura cunoscute multor englezi tarile straine. In opera lui Chaucer targoveata din Bath a fost la Ierusalim, la Roma, la Santiago de Compostella si la Colonia si are mii de istorisiri de facut cu privire la calatoriile ei. Dar putin cate putin a intrat in obicei rascumpararea penitentelor si a pelerinajelor cu amenzi banesti.

Scepticul Chaucer, piosul Langland si teologul Wyclif condamna de comun acord aceasta scandaAZloasa vanzare de iertari a pacatelor. Monarhia insasi se arata ostila tribunalelor ecleziastice, suspectate totdeauna de cardasie cu Roma. Eduard al III-lea editeaza in 1353 celebrul statut Praemunire, care asimileaza cu tradarea fapta unui supus englez care solicita sau accepta o jurisdictie straina. (Denumirea legii vine de la formula somatiei: "Praemunire facias... Pune-i in vedere cutaruia...").
« mai multe referate din Istorie