Muntii Himalaya

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Muntii Himalaya

Munþii Himalaya formeazã un arc continuu de aproape 2600 de kilometri în jurul marginilor subcontinentului Indian, de la curbura râului Indus în nord-vest, pânã la râul Brahmaputra în est.In nordul acestei centuri muntoase se aflã Platoul Tibetan (Qing Zang Gaoyuan). Munþii Himalaya formeazã cea mai înaltã regiune muntoasã de pe planetã, având 9 din cele 10 cele mai înalte vârfuri ale acesteia. Aici se întâlnesc munþi de peste 8000 m înãlþime ca Mount Everest (Tschomolungma), Nanga Parbat sau Makalu.Makalu. Dintre cei 14 munþi mai înalþi de pe glob, patru se gãsesc în Munþii Karakorum, din Pakistan situat în partea vesticã a Himalayei de exemplu K2. Munþii Himalaya se pot împãrþi în mai multe masive muntoase în sud Lanþul muntos Siwalik, care este mare parte împãdurit în partea nordicã, mai departe în sud se înalþã Himalaya-înaltã. În nord sânt vãi largi a râului Tsangpo, mai avale în sud denumit Brahmaputra) cu afluenþii situaþi în Transhimalaya.
Hymalaya partea muntoasã ºi de podiº este regiunea de unde izvoresc fluviile cele mai mari din sudusl Asiei ca: Fluviul galben, ce curge pânã în apropierea Pekinului vãrsându-se în Marea Chinei, Jangtse cu vãrsarea în mare la Shanghai),, Irrawaddy, ce curge prin Burma, Mekong, ce traverseazã Laos ºi Kambodscha pânã în regiunea oraºului Hồ-Chí-Minh din sudul Vietnamului. La fel fluviul Ind ce strãbate Pakistanul de la nord la sud, ºin în estul Pachistanului fluviul deja amintit Brahmaputra. Fluviile deja amintite curg aproape paralel. Gangele însã izvoreºte din Munþii Garhwal situaþi la sud-vest de Himalaya. Statele existente aici sunt: în sud Nepal, Bhutan, în nord podiºul Tibet (partea chinezã a podiºului), la fel India ºi Pachistan în sud, sud-vest.

Clima

Munþii Himalaya influenþeazã climatul peninsulei Indiene, apãrând-o de masele de aer rece din Asia centralã. Sistemul exercitã de asemenea ºi o influenþã majorã asupra musonului ºi a modului în care cad ploile.
In munþi, clima variazã în funcþie de înãlþime ºi locaþie.
In sud, ea este subtropicalã, cu temperaturi medii de 30 grade C în timpul verii ºi de 18 grade C în timpul iernii, în vãile din centru ea este temperat-continentalã, cu temperaturi medii în timpul verii de 25 grade C ºi ierni mai reci, iar în zonele mai înalte din Himalaya temperatura medie este de 18 grade C, iar iernile au temperaturi sub punctul de îngheþ. La înãlþimi de peste 4800 m, clima este foarte rece, iar zona este permanent acoperitã de zãpadã ºi gheaþã. In zona de est a munþilor plouã des, în timp ce partea de vest este mai uscatã.

Vegetaþie

Vegetaþia este influenþatã de climã ºi altitudine. In trecut, aproape toatã zona sub-Himalayanã era acoperitã de pãduri tropicale. Cu câteva excepþii, cea mai mare parte din aceastã pãdure a fost tãiatã pentru cherestea sau pentru a face loc terenurilor agricole. In zona centralã a Munþilor Himalaya, la înãlþimi cuprinse între 1520 m ºi 3660 m, vegetaþia naturalã constã din multe specii de pin, stejar, plop ºi nuc.

O mare parte din aceastã zonã a fost despãduritã, pãdurile rãmânând doar în zone inaccesibile, sau pe pante abrupte. Vegetaþia alpinã ocupã zone mai înalte ale munþilor chiar sub zona zãpezilor veºnice ºi include arbuºti, muºchi, licheni, ºi flori sãlbatice. Aceste zone sunt folosite în timpul verii pentru pãºunat.In zonele mai înalte ale munþilor se întâlnesc cerbi, capre sãlbatice, lupi, ºi leoparzi de zãpadã.
Populaþia ºi aºezãrile din munþii Himalaya au fost influenþate de variaþiile topografice ºi de climã, care impun condiþii aspre de viaþã ºi tind sã limiteze comunicaþiile. Oa-menii care locuiesc în vãi izolate ºi-au pãstrat în general identitãþile culturale. Totuºi, datoritã îmbunãtãþirilor în transporturi ºi comunicaþii, mai ales programele prin satelit din Europa ºi Statele Unite pun în contact vãile izolate din munþi cu lumea din afarã, ceea ce a început sã influenþeze tot mai mult cultura ºi ordinea socialã tradiþionalã.

Existenþa Abomina-bilului Om al Zãpezilor, cunoscut ºi ca Yeti, a fost raportatã de cãtre ºerpaºii din Nepal, însã expediþiile ºtiinþifice nu au gãsit nici o dovadã în acest sens. In 1950, guvernul nepalez a mers pânã acolo încât a interzis prin lege uciderea sau scoaterea unui Yeti din þarã. Pânã acum, nimeni nu a reuºit sã încalce aceastã lege; poate cã Yeti este totuºi un spirit rãu, aºa cum cred tibetanii.

Marile piscuri îºi pãstreazã misterele. Zeii gheþii îºi ridicã cununile sclipitoare spre cer ºi rãmân într-o lume pe care puþini o cunosc. Cãci, dupã cum spune un strãvechi text hindus: precum roua în faþa soarelui, aºa dispare tot ce este josnic la vederea Casei Zãpezilor, veºnic neprihãnitã".





Everest
Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pãmânt, cu o altitudine de 8850 m deasupra nivelului mãrii. Se aflã în Munþii Himalaya, la coordonatele 24° 59' 16" N ºi 86° 56' 40" E, pe graniþa dintre Nepal ºi China (Tibet). În nepalezã numele muntelui este Sagarmatha (zeiþa cerului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba englezã, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
Scurtã istorie a masivului Everest
Masivul Everest s-a format acum 60 de milioane de ani, odatã cu înãlþarea munþilor Himalaya. Primul care a facut mãsurãtori exacte ºi a întocmit primele hãrþi ale Everestului a fost un general britanic din India, Sir George Everest, cel care în 1865 l-a numit Vârful 15.
Primele încercãri de cucerire a Everestului au fost fãcute încã din 1921, când membri ai Clubului Alpin ºi ai Societãþii Regale de Geografie (din Marea Britanie) au reuºit primele ascensiuni pe partea nordicã a muntelui. Scopul expediþiei nu a fost de a ajunge pe vârf, ci de a gãsi trasee accesibile prin nord-est sau prin nord-vest. Printre primii care au reuºit sã treacã de bariera celor 8000 de metri a fost George Mallory, un mare alpinist britanic despre care nu se va ºti niciodatã dacã a ajuns sau nu în vârf. Pioletul sãu (un fel de mic târnãcop folosit de alpiniºti pentru a se cãþãra pe gheaþã) a fost descoperit la 8500 de metri - de un alt grup de alpiniºti - nouã ani mai târziu.
Toate aceste tentative nu au fãcut decât sã deschidã drumul pentru expediþia care avea sã reuºeascã - pe 29 mai 1953 - atingerea celui mai înalt vârf din lume. Dupã cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial (în 1950), China atacã Tibetul, ocupându-l ºi transformându-l în provincie. Astfel, timp de 15 ani, graniþele acestui mic stat au fost închise pentru strãini. De aceea, exploratorii au început sã caute noi drumuri cãtre Everest, plecând din sud, din Nepal. Tehnologia a avansat, ceea ce a dus la apariþia tuburilor de oxigen - absolut necesare pentru clima polarã ºi aerul greu respirabil de pe Everest: la peste 8000 de metri, oxigenul din aer este de trei ori mai puþin decât la altitudinea 0 (adicã la nivelul mãrii).

Cucerirea Everestului
La începutul anului 1953, colonelul britanic John Hunt pregãtea o nouã expediþie. Din grupul de 11 alpiniºti - care au plecat în martie din Nepal - fãceau parte opt englezi, doi neozeelandezi ºi un ºerpaº, Tenzing Norgay. Prima tabarã de corturi (numitã "tabara de bazã") a fost stabilitã la 5800 de metri, de aici urmând sã plece mai departe doar membrii expediþiei ºi 34 dintre cei peste 300 de ºerpaºi veniþi din Nepal. Acestora le revenea sarcina grea de a urca urmãtoarele zile - pe gheaþã ºi zãpadã - cu zeci de kilograme de provizii ºi echipament în spate. La sfârºitul lunii aprilie, grupul ajunsese în Valea Mare, unde s-au stabilit taberele 2 ºi 3.
Urmatoarele cinci locaþii pentru corturi au fost alese la distanþe apropiate, ultima - cea de-a opta - fiind stabilitã lângã Trecatoarea Sudicã. De aici începea urcuºul cel greu - atacul final spre Vârful Nordic, cel mai înalt. Din tabãra 8 a plecat, apoi, un grup care a "tãiat" un drum prin gheaþã ºi a dus ultimele provizii: sacii de dormit, radio-emiþãtoare ºi corturi, cât mai sus, spre vârf. Acestea au fost puse la adãpost, aproape de locul unde ultimii doi cãþãrãtori urmau sã stabileascã tabara 9, douã zile mai tarziu. Grupul a coborât apoi înapoi la tabãra 8, unde se fãceau ultimele pregãtiri.
Pânã la sfârºitul anului 2001, 1491 alpiniºti urcaserã pe Everest (560 dintre aceºtia între 1998 ºi 2001). De-a lungul timpului 175 de oameni au murit pe Everest.

Români pe Everest
Ziua de 27 martie 2003 a însemnat data plecãrii primei expediþii româneºti cu destinaþia Vârful Everest. Grupul a fost format din zece membri (condus de experimentatul alpinist David Neacºu) plus doi cameramani - ºi ei alpiniºti cu vechime. Printre cei zece se afla ºi George Dijmãrescu - care a ajuns pe Everest acum patru ani - iar din Nepal li s-a alãturat prima femeie-ºerpaº, Lakpa, care a urcat pe Everest de douã ori - atât pe partea sudicã, cât ºi pe cea nordicã.
Expediþia a plecat din Kathmandu, prin Tibet, spre versantul vestic al vârfului. Au ajuns în tabãra de bazã, de la 5.200 m, cu jeep-urile. Tabãra de bazã avansatã, de la 6.400 metri, a însemnat ºi începutul perioadei de aclimatizare. Timp de douã sãptãmâni, echipa urca ºi cobora între 5.200 ºi 6.400 m. Au urmat taberele de la 7.800 ºi 8.300 m. Pe 21 mai, cinci oameni din echipã ºi ºerpaºii au plecat spre tabãra 3, de la 8.300 de metri. Primul care a atins vârful, pe 22 mai, la 8:10 ora localã, a fost Teodor Tulpan. Au urmat Marius Gane ºi Lucian Bogdan. Al patrulea român din expediþie care a atins vârful a fost Gheorghe Dijmãrescu. Teodor Tulpan a continuat ascensiunea cu toate cã tubul de oxigen i se terminase. Norocul l-a ajutat sã gãseascã, aproape de vârf, un tub pe jumatate plin, care i-a salvat viaþa. Cam o jumãtate de orã au stat pe vârf, la altitudinea de 8850 de metri, la temperatura de minus 40 de grade, în condiþiile unui vânt de circa 100 de kilometri pe orã. La întoarcere, Teodor Tulpan a zburat cu parapanta, stabilind un record: cel mai lung zbor, de 30 de minute.
Întoarcerea în þarã s-a fãcut pe 3 iunie.
K2
K2 -al doilea munte al lumii
K2 este al doilea munte ca înãlþime din lume, dupã Everest. Are 8.611 metri, este situat la 1.500 km est de Everest, în mijlocul Asiei. Litera K desemneazã masivul Karakorum, uriaºul lanþ muntos aflat la nord-vest de Himalaya centralã, iar cifra 2 o ordine stabilitã arbitrar de primii topografi.
K2 continuã sã fie prezent pe cele mai multe hãrþi, deºi încercãrile de a i se da un nume nu au lipsit. Spre exemplu, englezii au încercat, ca în cazul Everestului, sã-i dea numele unui geograf de-al lor ( Godwin Austen ) care a efectuat, în 1861, ridicãri topografice în împrejurimi. Au fost propuse ºi alte nume ca Akbar ºi Lamba Pahar, care în traducere literarã înseamna "Muntele Mare", dar nici unul nu s-a impus. În ultima vreme numele de Chogori s-a rãspândit mai mult, el fiind dat de locuitorii Baltistanului, pe teritoriul cãruia se aflã ( Chogo însemnând în dialectul balti "mare", iar ri "munte", deci "Muntele Mare" ). Dar numele cifrat a intrat ºi în limbajul localnicilor, iar pronunþia englezeascã "Kei tu" riscã sã se statorniceascã definitiv.
În 1902 un grup de alpiniºti au fãcut prima tentativã pe K2.Aceastã primã tentativã asupra celui de-al doilea munte al lumii s-a încheiat cu rezultate modeste. În cartea pe care conducãtorul expediþiei, dr. Jacot-Guillarmond a scris-o dupã aceastã expediþie, el afirmã cã al doilea munte al lumii poate fi urcat pe creasta sa nord-esticã. Aceastã pãrere a fost o invitaþie pentru alþi îndrãzneþi.


Cucerirea muntelui K2
Dupã cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial se reiau tentativele de cucerire a lui K2. În 1953 profesorul geolog Ardito Desio întreprinde o cãlãtorie preliminarã în regiunea Baltoro. La Rawalpindi el se întâlneºte cu membrii expediþiei americane condusã de dr. Charles Huston, care încerca sã cucereascã al doilea munte al lumii. El a putut culege, prin viu grai, amãnunte ºi informaþii preþioase asupra itinerarului. Apoi a urcat la tabãra de bazã de unde a studiat cu mare atenþie creasta Abruzzi de-a lungul cãreia urma sã-ºi croiascã drumul expediþia italianã. Revenit în Italia, profesorul Desio a întocmit un plan amãnunþit. Acesta privea în egalã mãsurã partea alpinistica (cucerirea lui K2), cât ºi cercetãrile ºtiinþifice ce urmau sã se efectueze.
Desio a conceput o expediþie grea. Ea a fost finanþatã de Consiliul Naþional de Cercetãri ºi Comitetul Olimpic Italian. O comisie a Clubului Alpin Italian a selecþionat un lot de 23 de alpiniºti, elemente de primã mânã, a cãror vârstã nu cobora sub 23 de ani ºi nu depãºea 47 de ani. Dintre aceºtia, dupã multe verificãri sunt reþinuþi pentru expediþia pe K2 11 alpiniºti. Din grupul condus de Ardito Desio, pe lângã alpiniºti mai faceau parte: un topograf, un antropolog, un geolog, un medic ºi un operator de film.
Între 5 ºi 20 aprilie s-a efectuat drumul dintre Italia ºi Pakistan. Între 18 ºi 27 aprilie bagajele ºi membrii expediþiei au fost transportaþi pe calea aerului de la Rawalpindi la Skardu. Pe [30 aprilie], primul eºalon al caravanei, format din 270 de porteri, a pornit pe drumul lung spre tabãra de bazã; urmeazã apoi un grup format din 172 de porteri; iar a treia zi un ultim grup format din 60 de porteri. În total 502 porteri. Cîteva zile de ninsoare au îngreunat marºul expediþiei pe uriaºul ghetar Baltoro ºi au determinat dezertãri în rândurile porterilor. Odatã cu schimbarea vremii, dupã 23 mai, a început sã se îmbunãtãþeascã ºi situaþia expediþiei. Între timp, alpiniºtii au deschis drumul pe creasta Abruzzi, recunoscând amplasamentele taberelor 1 (la 5.400 m) ºi 2 (la 5.800 m).
Planul întocmit de dr. A.Desio prevedea echiparea integralã cu pitoane ºi corzi fixe a traseului de escaladã ºi ocuparea unei tabere superioare doar dupã ce precedenta era suficient de aprovizionatã ºi echipatã. De abia la 7 iulie Abram ºi Gallotti au ajuns la amplasamentul taberei 6 ºi sã echipeze traseul cu corzi fixe. A urmat apoi o perioadã prelungitã de viscol, care a îngrijorat pe toatã lumea. Pe 24 iulie, pe un vânt destul de puternic, Abram, Bonatti, Gallotti ºi Lacedelli au urcat la tabãra 7, unde s-au instalat. Pe 28 iulie, la 7.700 m, este ridicat cortul taberei 8, în care au rãmas sã înnopteze Compagnoni ºi Lacedelli.
Cei doi, pe o vreme splendidã, încep sã urce la 30 iulie. La 8.050 m altitudine, ei monteazã micul cort al ultimei tabere (tabãra 9). La ora 15.30, Bonatti, Abram ºi Mahdi pornesc cu aparatele de oxigen ºi alimente spre tabara 9. Imediat dupã ce depãºesc peretele de gheaþã, Abram este nevoit sã se întoarcã. Cu perseverenþã, Bonatti ºi Mahdi continuã sã înainteze, ºi o datã cu seara ajung la poalele crestei stâncoase pe care se afla montat cortul taberei de asalt. Din cauza întunericului ei nu se mai puteau întoarce la tabara 8 dar nici sã ajungã la tabãra 9, de care îi desparþeau o serie de stânci periculoase; ei îºi fac douã gãuri în zãpadã ºi petrec în ele, la aproape 8.000 m, o noapte groaznicã.
La 31 iulie, Compagnoni ºi Lacedelli au ieºit din cort odatã cu zorile. Deasupra lor cerul era degajat, dar dedesubt se afla o mare compactã de nori ce nu prevestea nimic bun. Privind pantele de zãpadã de sub creasta stâncoasã pe care se aflau, ei au vãzut la un moment dat o siluetã...Sunt atît de surprinºi de aceastã apariþie, încât nici nu le venea sã creadã. Bonatti ºi Mahdi aduseserã aparatele de oxigen atât de necesare asaltului.
Deºi timpul era nesigur, Compagnoni ºi Lacedelli au pornit cu hotãrâre spre vârf. Dupã eforturi la limita posibilitãþii omeneºti, la 31 iulie 1954, la ora 18.00, vârful celui de-al doilea munte al lumii este cucerit de alpiniºtii italieni Compagnoni Achille ºi Lacedelli Lino.

Români pe K2 « mai multe referate din Geografie