Modele epice in romanul interbelic

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Modele epice in romanul interbelic

Pentru unii, „Iliada” sau „Eneida” sunt romanele celor vechi; pentru al�ii, �nt�iul roman sunt abia les chansons de geste , pentru a treia categorie, ar fi f�r� sens s� numim romane prozele anterioare secolului XVIII; �n sf�r�it, sunt destui care �ncep romanul cu Balzac. Prin intermediul romanului, �i fac loc �n literatur� via�a obi�nuit�, omul comun, cotidianul; romanul ofer� cititorului – de ieri �i de azi – o „mitologie”, este adic� o form� popular� a imagina�iei. Ceea ce e curios �i greu de elucidat teoretic, este c� toate aceste constat�ri se pot, �n egal� m�sur�, documenta pe baza romanelor existente. Teoria romanului con�ine c�teva contradic�ii �n �nse�i premisele ei; a le �nl�tura �nseamn� a spulbera genul ca atare; a le accepta echivaleaz� cu a face imposibil� o explica�ie coerent�. Iar dac�, dup� toate acestea, mai lu�m �n considerare �i evolu�ia istoric� a genului, dificult��ile sporesc considerabil.

Ar fi oare mai firesc, �n aceste condi�ii, s� renun��m cu totul la a vorbi despre roman �n general, mul�umindu-ne cu romanele de care dispunem? �ncep�nd cu Thibaudet �i sf�r�ind cu nu �tiu care critic actual, pu�ini au renun�at, �n ultima jum�tate de secol, la a fixa romanele �n solul unei teorii despre roman.
Critica fiind o art� �i nu o �tiin��, ea poate �i trebuie s� fie totu�i distins� de literatur�, al c�rui „studiu sistematic” este.
Ordinea trebuie f�cut� �nainte de orice �n limbaj. Oricine a r�sfoit c�teva studii despre roman �i-ar putea face o idee de diversitatea, adesea contradictorie,a terminologiei folosite. Se remarc� �n general dou� tendin�e: una pe care a� numi-o neglijent� �i alta, pe care a� numi-o pedant�. Critica neglijent� mo�tene�te libert��ile impresionalismului, limbajul lui boem, artistic, fermec�tor. Critica pedant� mo�tene�te rigidit��ile pozitivismului de la sf�r�itul secolului trecut, limbajul lui scrobit, �tiin�ific, rebarbativ.

Critica american� a mers p�n� la a deosebi un narator credibil de unul necredibil. �n romanul vechi to�i naratorii sunt din prima categorie (sau, cel pu�in asta este inten�ia autorilor, pe care cititorii nu o pun �n discu�ie). �n romanul mai nou, din contra, cei mai mul�i naratori sunt deliberat submina�i, �n autoritatea �i �n cinstea lor, de c�tre autori, care-�i iau distan�e de ordin moral, filosofic, stilistic. Pe de alt� parte, din clipa �n care romancierii descoper� acest „joc” (aceast� strategie complex�), ei �l folosesc �i ca s�-�i induc� �n eroare cititorii, pun�ndu-le perspicacitatea la �ncercare �n astfel de �mprejur�ri, ei �i lipsesc cititorii de mijlocul de a distinge �ntre autor �i narator.

S� admitem totu�i, ca indispensabile, dou� premise: �i anume c� a�a cum naratorul poate fi exhibat de autor, scos la iveal�, „distan�at” de el, tot astfel poate fi �i �inut secret; �i c� �n orice roman, trebuie s� existe cineva care nareaz�, indiferent de dorin�a autorului de a dezv�lui persoana care �ndepline�te acest rol sau de a nu �ng�dui o identificare. Pun�nd problema �n acest fel, vom �n�elege c� naratorul este un procedeu retoric utilizat de autor �i c� acest procedeu difer� de la un tip de roman la altul. �n literatur�, nimic nu este �n chip absolut natural. Ceea ce la un moment dat este considerat a�a, devine �n alt� conjunctur� artificial. Prezen�a sau absen�a naratorului, identificarea sau separarea lui de autor, investirea personajelor cu aceast� sarcin�, toate acestea sunt procedee retorice, artificii, strategii. Distinc�ia dintre autor �i narator trebuie p�strat� ca o distan�� �i ca o tensiune: ideologic� �i stilistic�.

Aici e cazul s� explic�m �i o alt� distinc�ie: �ntre perspectiv� �i actul propriu-zis al nar�rii. Perspectiva este punctul de vedere; actul de a nara este vocea povestitorului.
Este evident c� „povestirea” implic� cel pu�in dou� planuri principale: al nara�iunii (prin care �n�elegem ac�iunea, personajele, pe scurt diegeza) �i actul de a nara (timpuri, aspecte �i moduri specifice). Cuv�ntul „povestire” le implic� pe am�ndou� �i e utilizat, �n plus, �i ca nume al unei specii de proz�. Se admite azi c� exist� dou� moduri de a �nf��i�a ac�iunea sau personajele unui roman, dou� strategii prin care ele apar cititorului: unul direct, const�nd �n „povestire”, relatare sau discurs, �i altul indirect, const�nd �n prezentare sau punere �n scen�. �n acest context retoric, discursivitatea caracterizeaz� tipul de roman personal, �n care un autor sau un narator se exprim� �n chip nemijlocit, �i se opune dramatiz�rii, �nscen�rii evenimentelor, din romanul de tip impersonal sau pluripersonal, �n care naratorul se identific� cu o voce supraindividual� („Ion”) sau cu diferite voci �i perspective individualizate („Concert din muzic� de Bach”).

Cu aceste preciz�ri �n chip de preambul, putem porni �n c�utarea modelului nostru.
S� lu�m mai �nt�i �n considerare unele dintre propunerile existente. Cum am putea nega faptul, �n aceast� ordine de idei, c� romanul se �mparte, dup� expresia lui Thibaudet, �ntre aventur� �i eros, �mp�r�indu-�i totodat� publicul? Un prim model este sugerat chiar de aceast� separa�ie. Roman al aventurii, �n sens larg, este acela care corespunde unei imagina�ii active �i virile: romanul social �i politic, al explor�rii lumii exterioare, al cuceririi, fie cucerirea intelectual�; religioas� ori de alt� natur�.

El se bizuie pe un ideal de vigoare fizic� �i moral�, �i presupune un cititor doritor de mi�care, de ac�iune, de lupt�. Cel�lalt tip, romanul erotic, este „feminin”, �n m�sura �n care este psihologic, secret, interior.Analiza psihologic� e form� subtil� de b�rf�, o cancanerie. De aceea e „feminin” psihologismul. Romanul rom�nesc urmeaz� �i el o linie dubl�. Prin Slavici, Ag�rbiceanu, Rebreanu sau Preda ilustreaz� socialul, politicul, fresca �i aventura; prin Duiliu Zamfirescu, G. Ibr�ileanu, Hortensia Papadat-Bengescu �i Holban ilustreaz� analiza psihologic�, tipologia feminin�, dramele sufletului. « mai multe referate din Romana