Logopedie

2x puncte

categorie: Psihologie

nota: 9.15

nivel: Facultate

Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică, izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viața psihică și în structurarea personalității fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunțat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, î[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Logopedie

Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică, izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viața psihică și în structurarea personalității fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunțat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, înțelegerii și restabilirii relațiilor specific umane. Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamnă cuvânt, și „paideia”, care înseamnă educație. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea și dezvoltarea limbajului, cu prevenirea și corectarea tulburărilor acestuia.

Din câte se știe, primul care utilizează termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 î.e.n.). În definirea logopediei ca știință, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: „o știință pedagogică specială, despre prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire”, „o știință despre fiziologia și patologia procesului de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea și tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înțelegerii și comunicării”.

Practica logopedică se bazează pe cunoașterea particularităților psihologice ale formării și evoluției limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltării psihismului și activității educative cu diferite categorii de handicapați, a implicațiilor deprivării senzoriale și mentale asupra psihologiei individului și limbajului, cunoașterea structurii și organizării aparatului fonoarticulator, a poziției și formei corecte în emisia verbală, a regulilor gramaticale și stilistice ale elaborării scris-cititului ș.a. La rândul său, logopedia pune la dispoziția acestor științe informații utile cu privire la prevenirea, formarea și corectarea limbajului tulburat, teoretizează pe baza activității concrete și îmbogățește metodologia de formare a vorbirii, de stimulare a înțelegerii comunicării și de dezvoltare a personalității armonioase.

Preocupări legate de formarea vorbirii coerente, corecte și de înlăturarea unor eventuale handicapuri au existat din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire și oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv și cât mai pe înțelesul auditorului, ceea ce a ridicat vorbirea la un rang de cinste, asigurând oratorului o poziție socială favorabilă. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat conțin considerații interesante cu privire la preocupările societății antice de a forma și dezvolta, la toți membrii ei, o vorbire cât mai agreabilă și mai inteligibilă.

Descrierea pe care o face Plutarh, în „Vieți paralele”, lui Demostene, ilustrează strălucit posibilitățile de modelare a vorbirii sub influența unor exerciții și a psihoterapiei. Rezultă că Demostene suferea de o bâlbâială accentuată, cu implicații în planul interior, marcându-l ca timid, centrat pe sine, necomunicativ, nesociabil, negativist, irascibil; prin voință și exerciții sistematice de vorbire ajunge nu numai să scape de handicapul respectiv, dar și să-și modifice comportamentul și să-și transforme întreaga personalitate, cu dominarea trăsăturilor pozitive, devenind astfel marele orator al Antichității.

Aceeași prețuire o găsim, mai târziu, la romani prin glasul lui Cicero, care în lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm și să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai înalte”. Ulterior, în Evul Mediu, cu toate oprimările la care este supusă știința, se evidențiază unele idei pozitive. Astfel, în „Canonul medicinei”, Avicena notează o serie de exerciții utilizate în scopul reglării respirației și vocii, adoptate și în prezent în corectarea bâlbâielii.
Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Deși preocupările în direcția tulburărilor de limbaj se făceau tot mai simțite, logopedia s-a constituit, ca știință, abia în prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea și aplicarea la realitățile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului și a tulburărilor de vorbire, care apăreau, mai mult sau mai puțin sporadic, într-o serie de domenii apropiate logopediei.
Logopedia contemporană își definește, în prezent, menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, la prevenirea și studierea lor; ea are în vedere educarea și restabilirea echilibrului psiho-fizic și dezvoltărea unei integre personalități, studierea comportamentului verbal și a relației acestuia cu personalitatea umană.

În țara noastră, o cronică din 1835 vorbește de „vindecarea gângăviei”, dar practica logopedică s-a legalizat mult mai târziu, în 1949 și apoi a fost întărită printr-o nouă legiferare, în 1957. Mai întâi, iau ființă cabinete logopedice în policlinici și în unele spitale de neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interșcolare și cabinete logopedice pe lângă unele grădinițe și unitățile speciale pentru handicapați. După 1990, la acestea se adaugă cabinetele logopedice particulare.
În prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburărilor de limbaj, inclusiv asupra celor de voce, ca și asupra studiului comunicării în cadrul relațiilor interumane pentru dezvoltarea personalității și comportamentelor adaptabile.

Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire și înlăturare a tulburărilor de limbaj în vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relațiile cu semenii săi, de a facilita inserția în comunitate, de a se forma și dezvolta pe măsura disponibilităților sale. Activitatea logopedică este centrată, în special, asupra copiilor nu numai din cauza frecvenței mai mari a handicapurilor de limbaj, dar și pentru faptul că la aceștia vorbirea este în continuă structurare și dezvoltare, iar dereglările apărute au tendința, ca odată cu trecerea timpului, să se consolideze și agraveze sub forma unor deprinderi deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Psihologie

CAUTA REFERAT


TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.