Iubirea in poezia lui Eminescu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Iubirea in poezia lui Eminescu

La Eminescu, iubirea ºi natura nu formeazã ceea ce numim un capitol aparte, nu se izoleazã tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care lumineazã ºi tulburã deodatã, cele douã sentimente, convertindu-se într-o stare sau o forþã cosmicã care urmãreºte, hotãrãºte ºi împlineºte destinul fiinþei umane.

Mai mult decât atât, împãtimit de viaþã, Eminescu este prin excelenþã un poet al iubirii ºi naturii, cãci, mai cu seamã, cu poezia iubirii ºi naturii din creaþia sa se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lãrgindu-i nemãsurat orizontul ºi îmbogãþind-o pe toate laturile, de la lumea simþãmintelor, a ideilor ºi atitudinilor pânã în domeniul limbii, al simbolurilor ºi muzicalitãþii versurilor.
Contopite indisolubil în poezia lui Eminescu, iubirea ºi natura nu constituie pentru poetul nostru o temã de împrumut din romantica francezã sau germanã, nici nu au semnificaþia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie sã se elibereze, nici nu rãspund acelei chemãri subconºtiente izvorâte din obscura “vointa de a trãi” a lui Schopenhauer.Dimpotrivã, iubirea ºi natura sunt pentru Eminescu, omul ºi creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalitãþii sale de excepþie, sunt fenomenele care îl însufleþesc, îl entuziasmeazã ºi-l proiecteazã în eternitate, sunt cadrul ºi mijlocul de împlinire, de elevaþie spiritualã, sunt esenþiale nevoi de viaþã ºi categorii sufleteºti primordiale.

Venere ºi madonã, datând din1870,-cronologic, a doua mare poemã a iubirii dupã Mortua est, incepe a infatisa viziunea poetului, privind femeia iubitã, care este când înger, când demon..De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele ,cu rîsul bland,poetul trece la imaginea femeii „fãrã suflet, fãrã foc”, a femeii „demon”, cãreia, totuºi, îi imprumutã pânã la urma „raza inocentei”,ce-i nimbeazã chipul ºi pe care o adorã, chiar dac-ar fi demon, cãci „e sîntã prin iubire”.

Aflându-se, pânã în ultima clipã a vieþii lui creatoare într-o neostenitã cãutare a echilibrului lãuntric ºi a împlinirii sale, Eminescu priveºte iubirea ºi natura ca pe o evadare din realitatea brutalã ºi nu ca pe o formã de capitulare în lupta împotriva rãului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sãu neîntrerupt în faþa frumuseþilor vieþii , menit sã-i reîmprospãteze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Dacã îndrãzneala rãzvrãtitului din Înger ºi demon, care poartã în sufletul lui stigmatul amar al deznãdejdilor, îºi aflã liniºtea compensatorie în iubire, cãreia îi cedeazã pentru forþa ei de viaþã, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amãnuntele naturii înconjurãtoare, efectele ei de luminã sau sonoritãþile dulci sau tulburãtoare ale codrului.Demonul la Eminescu, întruchipeazã în acest poem un bãrbat visãtor, cu un suflet apostat ºi nocturn, aspirând spre iubirea femeii ºi iubit de aceasta pentru frumuseþea lui, mai mult lãuntricã.

Nãzuinþa poetului cãtre o iubire statornicã, idealã, îºi asociazã nemijlocit mãreþiile ºi frumuseºile firii.Între elementele feerice ale naturii ºi puritatea iubirii, între ordinea sau armonia fireascã a naturii ºi concepþia poetului despre iubire existã o legãturã indisolubilã.Dar ºi în acest plan al existenþei, Eminescu este dominat de timpuriu de frãmântãri ºi cãutãri arzãtoare. În sufletul poetului se învolbureazã elanuri, au loc dramatice confruntãri, zbateri, contradicþii, dezamãgiri profunde.
În perioada iluziilor ºi a visurilor din tinereþe, poetul a crezut cu ardoare în posibilitatea unei iubiri desãvârºite.Poeziile de iubire din aceastã perioadã, antume sau postume, traduc dorul ºi aspiraþia intimã a poetului în expresii ºi tonalitãþi lirice pline de farmec, în culori poetice vii, în lumini fãrã patã.

Vremea de exuberanþã, de plenitudine a sentimentului iubirii, care transfigureazã lumea, vremea visului „cel chimeric” al poetului, care trãieºte încã sub semnul marilor sale aspiraþii într-o iubire idealã, dureazã pânã spre anii 1876-1877.Aceastã perioadã îºi aflã ecoul mai ales prin poezii antume ca : O cãlãtorie în zori, Fãt-Frumos din tei, Floare albastrã, Crãiasa din poveºti, Povestea codrului, Povestea teiului,Lacul, Dorinþa, Lasã-þi lumea…, Cãlin(file din poveste), O,rãîmâi,Sara pe deal etc.În aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martorã nedespãrþitã ºi o pãrtaºã a iubirii în momentele ei de pace ºi de farmec.Iubirea ºi natura se întreþes intim,pânã ajung sã se determine una pe alta ºi sã se contopeascã, ca ºi în inima poetului.

Eminescu vede în iubire, ca ºi în naturã, cadrul cel mai firesc în care-ºi poate afirma patosul vieþii ºi aspiraþiile personalitãþii sale.Compoziþia sufleteascã a poetului este determinatã de însuºirea lui de om al pãmântului nostru, al naturii autohtone, în mijlocul cãreia el nu se simte niciodatã strãin ºi singur, ci, dimpotrivã, înþeles ºi ocrotit de elementele naturii în simþirea-i duioasã ºi calmã ºi în nevoia lui de mângâierile multiple ale iubirii ºi de împlinirile ei generatoare de viaþã, de forþã creatoare, de încredere ºi luminã.
Balada liricã Fãt-Frumos din tei este specificã, de pildã, pentru sonoritãþile dulci ºi nostalgice ale cornului, al cãrui „glas” rãsunã pentru poet „fermecat ºi duios”, pentru susurul izvorului, care creeazã o atmosferã de basm, ºi pentru acele largi proiecþii argintii de luminã lunarã.Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorâtã din acelaºi fond moral popular, oglindeºte dragostea de viaþã a Blancãi, sortitã de tatãl ei cãlugãriei, a cãrei întâlnire cu Fãt-Frumos, care pribegea prin codru ºi care îi umple inima de-un „farmec dureros”, o face sã-ºi afle împlinirea visurilor ei tinereºti în focul iubirii depline.

Acest „farmec dureros” des întâlnit în poezia lui Eminescu, asociind expresia voluptãþii ºi durerii, este o categorie sentimental-romanticã, care adânceºte ºi interpreteazã, într-un fel ce aparþine poetului, dorul din poezia popularã.Eminescu concretizeazã în expresia sa conexiunea fericirii ºi a suferinþei în iubire numai pentru cã el însuºi trãia aceasta ca pe o puternicã realitate, ºi nu pentru cã o întâlnise, de pildã, ºi în povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima.
Armonia dintre culturã, iubire ºi naturã este la Eminescu temeiul care asigurã poeziei sale forþa de seducþie ºi caracterul ei de realizare definitiv.

În idila romanticã Lacul, care reprezintã, în felul de lucru al lui Eminescu, „un val din aria de valuri a lui Cãlin”,cum spune Perpessicius,nuferii galbeni, glasul de ape ºi foºnetul de trestii vor asista pe îndrãgostiþii care aºteaptã sã-ºi dea întâlnire aici, ademeniþi de minunile pãdurii fermecate.Iubirea se împleteºte aici, în mod desãvârºit, cu sentimentul unei naturi pline de luminã ºi miºcare, dorinþa cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranþa ºi, laolaltã acestea ne introduc într-un lirism de esenþã superioarã, oferindu-ne un original ºi puternic sentiment al existenþei.

În La mijloc de codru…, un alt mic poem simfonic de neîntrecutã graþie, iubirea devine ea însãºi un element al naturii. „Pãtrunsã” de soare, de lunã, de stele, de pãsãri cãlãtoare, natura este pãtrunsã, deopotrivã ºi de chipul drag al iubitei.
Tot astfel, poemul Cãlin (file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurãrii unei poveºti populare, cântarea plinã de pasiune a iubirii în tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai fermecãtor, totul petrecându-se în acelaºi cadru minunat al peisajului eminescian, caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire.

„ Atit de frageda …” este una dintre cele mai tulburatoare creaþii lirice eminesciene, ce se asimileazã pinã intr-atata sufletului ºi sensibilitatii noastre afective ,incât nu-i poþi rosti titlul fãrã ca, deodatã ,ca prin farmec, sã nu-i reproduci, in aceeaºi clipã,cel puþin inceputul:

„ Atit de fragedã te-asameni
Cu floarea albã de cireº,
Si ca un inger intre oameni
In calea vieþii mele ieºi”…. « mai multe referate din Romana