Ion de Liviu Rebreanu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Ion de Liviu Rebreanu

Dintre toþi aceºtia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufleteascã, prin anume laturi ale formaþiei, inclusiv mediul prim de viaþã, prin felul de a privi în existenþã ºi modalitatea preferatã de expresie artisticã este Ioan Slavici. Acesta zugrãvise în nuvelele ºi romanele lui aspecte sociale semnificative din viaþa satului transilvãnean, precum ºi figuri omeneºti viguroase turmentate de pasiuni violente, însetate de avere, pãstrând în genere faþã de ele o atitudine neutrã, lãsându-le sã se miºte liber în ficþiunea literarã. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzãtor prin aria observaþiei sociale ºi mai profund prin forþa de scrutare a sufletului omenesc, cu simþ clasic al compoziþiei ºi obiectivitate a relatãrii, purificat deplin de tendinþe moralizatoare, se vor regãsi în romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinitãþi structurale, nu a relaþiei de influenþã. Cât despre modelele lui, acelea de la care a plecat ºi a cãror înrâurire se poate identifica, ele sunt în primul rând marii romancieri strãini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.

Dar, spre a înþelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurtã revenire la starea prozei noastre epice de inspiraþie ruralã în momentul apariþiei lui. În aceastã privinþã, atât semãnãtorismul, cât ºi poporanismul, cu diferenþele de rigoare existente între ele, dar înrudite în chip substanþial, proiectau asupra þãrãnimii o viziune lipsitã de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite sã stârneascã milã ºi sã aducã, pe calea reformelor, un spor de dreptate socialã, în cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente în amândouã curentele, fãceau ca substanþa însãºi a naraþiunii ca modalitate epicã sã fie invadatã de lirism, de aºa naturã încât un cercetãtor ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevãratã crizã a artei româneºti de a povesti în deceniul 1910-1920.

Într-o asemenea situaþie, a apãrut romanul Ion.
Geneza scrierii se poate urmãri dupã mãrturisirile lui Rebreanu însuºi. Procesul creator a fost îndelungat ºi esenþa lui constã în sudarea într-o viziune unitarã a trei experienþe de viaþã trãite, distanþate între ele prin ani ºi fãrã legãturã cauzalã de la una la alta. Evident, lecturile scriitorului ºi-au revãrsat ºi ele seva lor de semnificaþie în fluxul sufletesc stârnit de cele trei experienþe de viaþã.

Prima dintre experienþe reiese dintr-o mãrturisire a lui Liviu Rebreanu: “Ion îºi trage originea dintr-o scenã pe care am vãzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primãvarã. Pãmântul jilav, lipicios. Ieºisem cu o puºcã la porumbei sãlbatici. Hoinãrind pe coastele dimprejurul satului, am vãzut un þãran, îmbrãcat în straie de sãrbãtoare. El nu mã vedea…Deodatã s-a aplecat ºi a sãrutat pãmântul.
L-a sãrutat ca pe o ibovnicã…”. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fãrã a i se atribui atunci o semnificaþie precisã.
Adevãrul relatãrii lui Rebreanu nu se poate pune la îndoialã, dar trebuie arãtat cã un gest asemãnãtor cu cel observat de el înfãptuieºte ºi eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola.

Cea de a doua experienþã de viaþã autenticã i-a fost transmisã scriitorului de sora sa Livia ºi formeazã substanþa nuvelei Ruºinea. Este vorba de pãþania unei fete bogate de la þarã, Rodovica, amãgitã de un flãcãu sãrac ºi supusã, din aceastã cauzã, celor mai cumplite bãtãi de cãtre tatãl sãu. În chip evident, aceste fapte, cu modificãrile de rigoare se regãsesc în Ion, constituind esenþa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana ºi tatãl ei, Vasile Baciu, de altã parte.
A treia experienþã este constituitã de impresia puternicã pe care i-a lãsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la þarã, Ion al Glanetaºului, isteþ ºi vrednic, împovãrat de greutãþi ºi deznãdãjduit, pentru faptul cã nu avea pãmânt.

Calea sintezei între aceste trei momente de viaþã, atestã în continuare Rebreanu, a fost atribuirea cãtre Ion al Glanetaºului, cu motivãrile sociale si sufleteºti necesare ºi a faptelor aparþinând, în realitatea trãitã, autorilor celorlalte douã momente. Trebuie însã subliniat cã, potrivit dramatismului structural al conºtiinþei scriitorului, sinteza astfel realizatã nu a anulat asperitãþile ºi contradicþiile specifice fiecãrui moment, ci numai a obþinut, prin polarizarea lor cu mãiestrie, un echilibru temporal între ele. Minat de condiþia lui intimã, acest echilibru se va disloca repede, aducând odatã cu dislocarea, sfârºitul organic al capodoperei. « mai multe referate din Romana