Instante narative - Ultima noapte de dragoste

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Instante narative - Ultima noapte de dragoste

Cititorul este persoana realã cãreia îi este destinat textul literar, text pe care îl cunoaºte prin actul narãrii. Un cititor profesionist este criticul literar. Naratorul este o voce delegatã de autor pentru a povesti întâmplãrile. Acesta este o proiecþie ficþionalã a emiþãtorului mesajului. El relateazã dintr-un anumit unghi numit perspectivã narativã, care poate fi subiectivã, obiectivã sau impersonalã. Personajul este imaginea rezultatã din fantezia autorului. Este un „om de hârtie” care comunicã mesajul din interiorul operei prin replici, fapte, felul cum gândeºte, relaþiile cu celelalte personaje, nume, etc.
Afirmaþia lui T. Vianu se concentreazã în jurul unui aspect esenþial în estetica romanului de tip subiectiv- adevãrul operei literare, concept care îºi gãseºte ecoul în aspiraþia spre autenticitate a noului roman. Zugrãvirea fidelã a realitãþii prin intermediul naratorului omniscient din romanul tradiþional este înlocuitã în noua viziune de singura realitate valabilã, “fluxul conºtiinþei”.

Afirmaþia criticului N. Manolescu- “naratorul este fie un personaj în carne ºi oase….punctul de vedere al câte unui personaj”- se referã la douã tipuri de narrator din romanul modern, care nu pot coexista, însã, în cadrul aceleiaºi opera literare. Astfel, “naratorul personaj în carne ºi oase, cu biografie ºi psihologie proprie” apare în romanul “Ultima noapte…”, fiind reprezentat de ªt Ghe. “Vocea neutrã, dar care îºi însuºeºte punctual de vedere al câte unui personaj” îi aparþine personajului-reflector, un exemplu fiind Felix Sima din romanul “Enigma Otiliei” de G. Cãlinescu.
Pentru evidenþierea persp nar într-o operã epicã studiatã, alegem prima partea a afirmaþiei lui N. Manolesci, ºi anume, personajul-narator din romanul lui Cp, “Ultima noapte…”

Într-un roman de tip subiectiv, cum este ºi romanul „Ultima noapte” de Camil Petrescu, instanþele comunicãrii narative prezintã anumite particularitãþi, cum ar fi identificarea dintre narator ºi personajul principal, datoritã unghiului subiectiv din care sunt relatate întâmplãrile. Romanul „Ultima noapte”, apãrut în 1930, este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept caracteristici: uniperspectivismul, naraþiunea la persoana întâi, timpul prezent ºi perfect, fluxul conºtiinþei, memoria afectivã, construirea personajelor ale cãror trãsãturi se dezvãluie treptat, prin alcãtuirea unor „dosare” de existenþã, dar ºi autenticitatea definitã ca identificarea actului de creaþie cu realitatea vieþii.

Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, ªtefan Gheorghidiu. Încã din primele propoziþii se observã cã scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivã a naratorului personaj, frecventã în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este „împreunã cu”, o viziune cu focalizare internã presupunând implicarea naratorului în evenimente.
Textul narativ este structurat în douã pãrþi precizate în titlu, care indicã temele romanului ºi cele douã experienþe fundamentale de cunoaºtere trãite de protagonist: dragostea ºi rãzboiul. Dacã prima parte reprezintã rememorarea iubirii matrimoniale eºuate (dintre ªtefan Gheorghidiu ºi Ela), partea a doua, construitã sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmãreºte experienþa de pe front, în timpul primului rãzboi mondial. Prima parte este în întregime ficþionalã, în timp ce a doua valorificã jurnalul de campanie a autorului („Toate întâmplãrile din volumul doi le-am trãit aievea, alãturi de regimentul meu”), articole ºi documente din epocã, ceea ce conferã autenticitate.

Încã din primele propoziþii se observã cã scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivã a naratorului personaj, frecventã în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este „împreunã cu”, o viziune cu focalizare internã presupunând implicarea naratorului în evenimente. Discursul se deruleazã la persoana I, punctul de vedere este subiectiv ºi unic, astfel cã cititorul cunoaºte celelalte personaje numai în mãsura în care ele sunt reconstituite ºi conturate de personajul narator. Este interesant cã menþinând naraþiunea constant în unghiul persoanei I, personajul narator e un om „fãrã faþã”. Nu beneficiazã de un portret fizic, în schimb este extrem de reliefatã structura lui afectivã moralã. Toatã povestea este o proiecþie în planul conºtiinþei naratoriale.

ªtefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintã tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trãieºte drama îndrãgostitului de absolut, Filozof, el are impresia cã s-a izolat de lumea exterioarã, însã în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conºtiinþa sa. Gândurile ºi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor decât în mãsura în care se reflectã în aceastã conºtiinþã. În acest sens, Ela este cel mai „misterios” personaj din roman prin faptul cã tot comportamentul ei este mediat de subiectivismul personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunþa asupra fidelitãþii ei sau dacã e mai degrabã superficialã decât spiritualã. N. Manolescu afirmã cã „Nu Ela se schimbã, ci felul în care o vede ªtefan”.
Unitatea romanului este asiguratã de unicitatea conºtiinþei care analizeazã efectele celor douã experienþe în plan interior ºi de un artifiu compoziþional dat de faptul cã primul capitol relateazã fapte petrecute în acelaºi plan temporal cu faptele din cartea a doua.

Subiectul romanului sã impresia unui epic lipsit de densitate. Evenimentele exterioare sunt relativ puþine deoarece predominã analiza ºi interpretarea lor. Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expoziþiune pentru cã traseazã cadrul spaþio-temporal al evenimentelor ºi prezintã naratorul operei, pe ªtefan Gheorghidiu, cu modul sãu de a înþelege iubirea ca pe un sentiment absolut. ªtefan Gheorghidiu se aflã concentrat pe front ºi asistã la o discuþie despre dragoste care-i declanºeazã rememorarea iubirii lui eºuate. Se evidenþiazã unghiul absolutizant din care priveºte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaþie în care îndrãgostiþii au drept de viaþã ºi de moarte, unul asupra celuilalt.”

Intriga este marcatã în prima frazã a capitolului al doilea, „Diagonalele unui testament”, „Eram însurat de doi ani ºi jumãtate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a cãsãtorit cu Elsa, o frumoasã studentã la Litere, orfanã, aflatã în grija unei mãtuºi.
Cartea a doua cuprinde experienþa cunoaºterii morþii; imaginea rãzboiului este demitizatã, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaþa e la cheremul hazardului, iar eroismul e înlocuit de instinctul supravieþuirii. Gheorghidiu constatã cu amãrãciune „...nu mai e nimic omenesc în noi...”; drama rãzboiului eclipseaszã total drama personalã. Rãnit, revine la Bucureºti cu sentimentul eliberãrii de trecut spre care priveºte indiferent, hotãrât sã se despartã de Ela: „...i-am spus cã-i las absolut tot ce e în casã, de la obiecte de preþ, la cãrþi; de la lucruri personale, la amintiri; adicã tot trecutul...”.
Ela simbolizeazã la începutul romanului idealul de iubire spre care aspirã Gheorghidiu. Ea este construitã doar prin ochii bãrbatului care observã treptat o schimbare în atitudinile Elei, mergând pânã la concluzia cã aceasta îl înºealã cu un anume domn G.

Relatarea ºi povestirea sunt înlocuite în proza modernã cu analiza ºi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenþial sãrac în favoarea analizei. Stilul anticalofil pentru care opteazã romancierul susþine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuzã corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoca limbajul personajelor din romanul tradiþional. « mai multe referate din Romana