Importanta istorica a conceptiei lui Socrate

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Importanta istorica a conceptiei lui Socrate

Invatatura si activitatea sa non-comformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate ; dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida.

Conceptia filosofica a lui Socrate

Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata politica a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile.

Asemenea sofistilor, sustinea ca “virtutea este stiinta”, deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale mihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe - dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o “voce interioara” il impiedica de la actiuni rele. De aici deriva scepticismul sau in ceea ce priveste actul cunoasterii; caci, in opozitie cu pretentiile enciclopediste ale sofistilor, Socrate afirma ca singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic. Cultura enciclopedica a sofistilor o considera inconsistenta.

Deci atitudinea lui Socrate fata de aceasta problema are o insemna¬tate epocala in istoria gindirii antice grecesti, caci tocmai in aceasta Socrate apare ca revalorizator al tuturor valorilor traditionale : fru¬musetea, bogatia, puterea si gloria, forta fizica si placerile senzoriale - lucruri ce erau cele mai de rivnit pentru grecul antic - nu mai au nici o valoare fata de valoarea sufletului omenesc. Socrate a recunoscut cel dintii valoarea de neegalat a sufletului fata de bunurile acestei lumi.

De aceea grija pentru salvarea sufletului omului este problema centrala a eticii socratice. Acesta este si motivul pentru care Socrate acorda o importanta capitala educatiei, fiindca educatia nu este altceva decit un "tratament constient" in vederea unui scop al sufletului. Pentru Socrate intreaga viata a omului devine o tema mare morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul in fiecare clipa, pentru a putea ca sa realizeze numai binele. Bunuri reale si rauri reale sint numai cele sufletesti; moartea, exilul, boala si altele nu sint un rau real, fiindca ele nu pot atinge sufletul; o mare paguba este numai pierderea sau lipsa stiintei, din pricina ca numai aceasta este temeiul virtutii.

Socrate s-a nascut în anul 470 a. Chr. Atena.Tatãl sãu era sculptor, mama sa era moaºã. La început el s-a dedicat sculpturii, dar n-a rãmas totuºi credincios pînã la sfîrºitul vieþii acestei arte, ci s-a îndreptat spre filosofie, unde a jucat un rol considerabil. Urît la înfãþiºare “chiar admiratorii sãi apãrîndu-le ca un silen, dar bine zidit fiziceºte, robust ºi foarte sãnãtos, el a luat parte la luptele din Potideea, Delion ºi Amphipolis, purtîndu-se în adevãr ca un brav.

Nu dãdea mare atenþie înfãþiºãrii lui exterioare ºi nu se interesa de bunurile pãmînteºti. Era loial, sincer ºi amabil, stãpînit de puternice sentimente morale ºi religioase, plin de spirit ºi umor, totdeauna cu rãspunsul gata atunci cînd era nevoie”.(K.Vorlander), plin de curaj civic ºi gata sã înfrunte pentru dreptate furia poporulu. Totuºi acest om cu caracter atît de nobil, însufleþit pururea de luminarea tineretului ºi de binele poporului, a fost acuzat de trei inºi – Metelos din partea poeþilor, Anytos din partea meseriaºilor ºi a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor- cã sãvîrºeºte nedreptãþi , cã stricã pe tineri, cã nesocoteºte pe zeii în care crede statul ºi cã se închinã la alte zeitãþi noi”, ºi condamnat sã bea otravã.Socrate moare în anul 399 a. Chr.

Ideile lui filosofice pot fi reconstituite din scrierile lui Xenofan, ale geniului sãu elev Platon ºi ale lui Aristotel. Care sumt aceste idei ºi ce aduc ele nou ? Înmpotriva filosofilor de pînã la el, se ocupau cu “ lumea” , cu lumea fizicã ºi vroiau sã ºtie din ce elemente este constituitã, Socrate mutã centrul de gravitate al cercetãrilor filosofice cu lumea externã în cea internã, de la cosmos la om. Cãci mai de preþ decît natura era pentru el omul. Cunoaºte-te pe tine însuþi, celebra maximã de pe frontispiciul de la Delphi, devenise ºi maxima lui Socrate, este o chemare adresata celor care se complac in cultul valorii externe. Externul inseamna si superficial.Cum socratica este o cunostinta etica, inseparabila de planul actiunii, este o cunostinta in care vorba si fapta formeaza o unitate. Forma de legatura intre oameni este dialogul. El este o forma de comunicare, dar nu pentru a transmite o suma de cunostinte deja existente ci pentru a indemna pe cel cu care dialogul supune adevarul.

Întorcîndu-ºi privirile asupra lui însuºi, cercetîndu-se pe sine, va afla ce ºtie ºi ce nu ºtie, ce poate ºi ce nu poate, precum ºi ce trebuie sã facã. Împotriva sofiºtilor, care arãtau cã aceeaºi idee poate fi susþinutã ºi combãtutã cu aceeaºi sorþi de izbîndã, cã nu existã un adevãr absolut, ci toate cunoºtinþele sunt relative, cã ceea ce este adevãrat pentru mine nu este ºi pentru altul, cã ceea ce pentru mine este adevãr astãzi poate fi eroare mîine, Socrate se ridicã cu toatã energia ºi apãrã valoarea absolutã a adevãrului. Cunoºtinþa adevãrata, care sesizeazã esenþa însãºi a lucrurilor, este duppã el bunul cel mai de preþ. Cum ajungem noi însã la cunoaºterea acestei esenþe a lucrurilor? Determinînd noþiune lor. Dcaã reuºim sã stabilim care este noþiune unui lucru, cu aceasta am descoperit esenþa însãºi a acestui lucru. Socrate pleca de la ceea ce este familiar ºi în afarã de orice îndoialã, de la ceea ce este elementar ºi oricui cunoscut, pentru a ajunge la adevãrul universal, la definiþia acelui lucru. Cu alte cuvinte, el se folosea în cunoaºterea lucrurilor de procedeul inductiv. La Socrate, dupã cum spunea ºi Aristotel,metoda inductivã ºi stabilirea de noþiuni generale mergeau mînã în mînã.

Ce inteles are adevarul atunci cand la proces individul trebuie sa jure ca spune adevarul si numai adevarul? Ce inteles are termenul adevar atunci cand se foloseste sintagma adevar stiintific, adevar filosofic, adevar religios, adevar istoric, adevar politic, adevar economic? Ce trebuie sa intelegem prin adevar cand de fapt noi avem adevaruri? Problema a preocupat filosofia din cele mai vechi timpuri. Ea a fost pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata de Platon si Aristotel.

Pentru Socrate adevarul este in noi, in sufletul nostru. El nu trebuie cautat in afara noastra. Pentru a ajunge la adevar este necesar sa ne cunoastem pe noi insine, sa cercetam cu meticulozitate facultatile noastre de cunoastere, sa stim ceea ce putem sa cunoastem si ceea ce nu putem sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem. Socrate aduce in discutie o problema importanta, anume aceea a posibilitatilor noastre de cunoastere si spun pentru prima data raspicat ca noi nu putem sa cunoastem totul, ca posibilitatile noastre de cunoastere sunt limitate si ca nu trebuie prin urmare sa ne intindem cu cunoasterea dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Ex: nu putem sa cunoastem secretele dupa care zeul a construit lumea, nu putem sa cunoastem planurile tainice dupa care zeul a zamislit universul.
« mai multe referate din Filosofie