Hegemonia otomana

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Hegemonia otomana

Dupã o pauzã de trei decenii, în cursul cãreia regiunea Dunãrii de Jos nu a mai cunoscut confruntãri majore, ofensiva otomanã ºi-a reluat cursul vertiginos în aceastã direcþie în 1521. La adãpostul situaþiei de calm relative pe care o creaserã la frontiera dunãreanã a imperiului lor prin acordurile încheiate cu Ungaria, Polonia, Þara Româneascã ºi Moldova, sultanii Baiazid al II-lea ºi în deosebi Selim I au întreprins un ºir de mari campanii în Orient, în urma cãrora dominaþia otomanã s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia ºi bazinul rãsãritean al Mediteranei.
Masiva angajare a turcilor în Orient a dat un impuls proiectelor de acþiune antiotomanã în Europa. În 1516, Papa Leon al X-lea a proclamat cruciada antiotomanã, insã mai grave pentru Imperiul otoman au fost deciziile Congresului de la Viena (1515), în cadrul cãruia Habsburgii au reuºit sã-ºi asigure, prin convenþiile încheiate cu Polonia ºi Ungaria, succesiunea la coroana ungarã. Acest fapt, care anunþa constituirea unei puternice grupãri de forþe în Europa Centralã sub conducerea Casei de Habsburg, chematã sã preia cu forþe sporite iniþiativa luptei împotriva Semilunei, a provocat acþiunea preventivã a Imperiului otoman. În 1521, Soliman Magnificul cucereºte Belgradul, iar în 1526 nimiceºte oastea ungarã la Mohács.
Catastrofa de la Mohács a deschis în Ungaria lupta pentru puterea supremã între Habsburgi, care revendicau coroana ungarã în virtutea acordurilor de la Viena, ºi voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, susþinut de majoritatea nobilimii ungare, tradiþional ostilã habsburgilor, ºi sprijinitã de turci. Dubla alegere regalã, cea a lui Ferdinand de Habsburg si cea a lui Ioan Zápolya in cursul anului 1526, a declanºat conflictul armat între cei doi pretendenþi.
Câþiva ani mai târziu, þelurile politicii ungare a sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord intre Zápolya ºi Ferdinand de Habsburg (Oredea, 24 februarie 1538), care a consacrat dreptul de succesiune al celui din urmã la coroana ungarã.
Consecvent cu þelul politicii sale in europa Centralã, acela de a menþine Ungaria în neutralitate, în afara coaliþiilor antiotomane, Soliman întreprinde o nouã campanie dupã moartea lui Zápolya (iulie 1540), ocupã Ungaria Centralã pe care o transformã in paºalâc (1541), punând o barierã fermã expansionismului habsburgic spre Rãsãrit.
Desprinderea Transilvaniei din Regatul ungar ºi integrarea ei în acelaºi sistem internaþional cu Þara Româneascã ºi Moldova a consolidate mult raporturile dintre cele trei state ºi s-a aflat la originea unor proiecte ºi acþiuni commune.
Evenimentele din 1541 au desãvârºit procesul transformãrii Dunãrii, de la Buda ºi pânã la vãrsarea ei în Marea Neagrã, în frontierã ºi linie strategicã a Imperiului otoman.
Deºi nu au reuºit sa realizeze decât intermitent obiectivele lor rãsãritene în secolul al XVI-lea, Habsburgii, prin iniþiativele lor, prin înfruntarea lor permanentã, activã sau latentã, cu Imperiul otoman, prin reacþiile pe care acþiunile lor le-au provocat din partea Porþii Otomane, au influenþat puternic desfãºurãrile politice din þãrile române. Antagonismul dintre Habsburgi ºi Otomani pentru succesiunea ungarã ºi pentru spaþiul carpato-dunãrean s-a rãsfrânt abundant asupra istoriei româneºti în secolul al XVI-lea.

o STATUTUL ÞÃRILOR ROMÂNE
Þãrile române au reuºit sã-ºi pãstreze ºi în secolul al XVI-lea existenþa statalã, în ciuda raportului nou de forþe creat în Europa Rãsãriteanã de marile victorii ale sultanului Soliman I. Proiectele sau încercãrile Porþii Otomane de a le transforma în teritoriu islamic s-au lovit de o puternicã rezistenþã ãi au fost în cele din urmã abandonate. Autonomia statalã s-a menþinut aºadar, dar ea a fost sensibil diminuatã.
Þara Româneascã ºi Moldova au continuat sã fie guvernate de principi autohtoni, dar Poarta îºi atribuie tot mai mult dreptul de a-i numi, substituindu-se astfel principiului dinastic ºi vechiului drept de alegere al boierimii. Învestiþi în domnie cu însemnele puterii conferite de sultan, domnii tind sã fie asimilaþi cu înalþi dregãtori ai Porþii Otomane. Unii dintre ei guverneazã sub protecþia gãrzilor turceºti. Teritoriul þãrilor române e recunoscut intangibil, dar Imperiul procedeazã în câteva rânduri la amputãri teritoriale în folosul sãu. În schimb, dreptul þãrilor române de a-ºi conseva administraþia ºi instituþiile laice ºi ecleziastice, care le excludeau pe cele ale islamului, a rãmas intact.
Sub presiunea noilor realitãþi, Moldova ºi Þara Româneascã îºi pierd tot mai mult libertatea de acþiune pe plan extern. Acþiunile diplomatice ale domnilor români fie se încadreazã în sistemul diplomaþiei otomane, fie se desfãºoarã fãrã ºtirea Porþii, în încercãrile lor de emancipare de sub tutela otomanã. Dupã 1526, obligaþia de a furniza ajutor militar Porþii, ocolitã în practicã adeseori în trecut de domni, devine tot mai mult o realitate, participând la campanii în interesul acesteia.
Din simbol al recunoaºterii puterii otomane, cum fusese în trecut, tributul (haraci) a devenit o realitate apãsãtoare, sporul sãu care a atins cotele cele mai înalte în deceniul al ºaptelea ºi al nouãlea al secolului al XVI-lea, indicând gradul de dependenþã a celor douã state româneºti faþã de Înalta Poartã.
Haraciul nu constituia decât una din modalitãþile de exploatare a resurselor economice ale celor douã þãri, valoarea lui fiind egalatã curând ºi depãºitã de cea a peºcheºurilor, daruri cãtre sultan ºi dregãtorii sãi, ocazionale la început, dar instituþionalizate cu vremea.
Poziþia Þãrii Româneºti ºi a moldovei faþã de Imperiul otoman s-a deteriorat considerabil în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea din toate punctele de vedere: economic, juridic ºi politic. Sporurilor necontenite ale cuantumului tributului ºi mai ales ale celorlalte obligaþii în bani ºi în naturã, livrãrilor forþate de produse la preþuri impuse, datoriile imense contractate la Istambul de pretendenþii la domnie, penetraþiei masive a cãmãtarilor ºi negustorilor levantini pe teritoriul celor douã þãri le-au corespuns în sfera politicã numirea arbitrarã a domnilor de cãtre Înalta Poartã, aºadar suprimarea drepturilor lor de a-ºi alege conducãtorii ºi degradarea lor progresivã, în fapt, la condiþia de reprezentanþi ai sultanilor asimilaþi înalþilor sãi demnitari.
Constituitã în principat autonom sub suzeranitate turcescã Transilvania s-a bucurat de un statut superior faþã de cel al Þãrii Româneºti ºi al Moldovei. Deosebirea de statut se explicã în primul rând prin poziþia principatului, care cuprinde ºi Banatul ºi un ºir de comitate la apus ºi nord, denumite Partium.
Autonomia principatului s-a manifestat prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe, care era doar confirmat ºi învestit cu însemnele puterii de cãtre Poarta Otomanã. Împreunã cu instituþia supremã a puterii, þara îºi conservã ºi întregul ei sistem tradiþional de guvernãmânt. Tributul impus principatului era mult mai redus ca ºi peºcheºurile ºi prestaþiile în produse, faþã de cele impuse celorlalte douã þãri româneºti.
Deºi îngrãdiþi de suprevegherea Porþii Otomane, principii Transilvaniei au iniþiative de politicã externã ºi în afara sistemului otoman de interese. Contactele repetate ale principilor cu Habsburgii ºi legãturile lor cu Polonia au limitat simþitor dependenþa principatului de Poarta Otomanã, sub raportul politicii externe. « mai multe referate din Istorie