George Cosbuc - poezia de revolta sociala

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: George Cosbuc - poezia de revolta sociala

Poezia Ex ossibus ultor exprimã încrederea poetului în triumful cauzei iobãgimii ardelene. Legenda spune cã un împãrat tânar a fãcut dreptate, smulgând de la tirani averile ºi puterea. Tiranii coalizaþi l-au ucis ºi l-au îngropat într-o pãdure îndepartatã, interzicând poporului sã-l jeleascã.

Dar un fulger alb aratã groapa tãinuitã ºi o prevestire spune cã din o seminþe se va ridica rãzbunãtorul, ex ossibus ultor: “Ieºi-va mortul împãrat, /ªi-n iadul lor, de-unde-au plecat, /S-or prãbuºi tiranii iarãºi “. Nu este exclus ca poetul sã se fi gândit la Horea, adicã împãratul tânãr.

Într-un gazel, Lupta vieþii, Coºbuc îºi fãcuse un catehism al activitãþii, condamnând plânsul ºi lipsa de ideal. El înþelegea sã lupte nu numai pentru el, dar pentru întreaga colectivitate:” O luptã-i viaþa; deci te luptã /Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui ? Eºti un nemernic /Când n-ai un þel hotãrâtor. /Tu ai pe-ai tãi! De n-ai pe nimeni; /Te lupþi pe seama tuturor. ”.

Un astfel de exemplu de luptã “pe seama tuturor “ este poemul Noi vrem pãmânt!, scris cu ocazia rãscoalelor þãrãneºti din 1894 ºi publicat în revista “Vatra”. Unica prin violenþa acuzãrii, poezia exprimã rãspicat atitudinea scriitorului în problema þãrãneascã. În poezia lui, Coºbuc vorbeºte despre un þãran “flãmând ºi gol, fãr’ adãpost”, sãrãcit, umilit ºi batjocorit de stãpânirea ciocoiascã, poetul exprimând totodatã uriaºa forþã pe care o reprezintã masele asuprite.

În prima strofã, mizeria în care se zbãtea þãrãnimea “flãmândã” ºi “goalã” este raportatã la un singur exponent al ei, “scuipat” ºi “bãtut” de ciocoi, folosit ca vitã de povarã. Apoi revolta se generalizeazã, “eu” devine “noi”, pentru ca revendicarea “noi vrem pãmânt” sã se repete de câteva ori pânã la sfârºit. Prin gura þãranilor rãzvrãtiþi, Coºbuc demascã orânduirea silnicã burghezo-moºiereascã, statul constituit ca instrument de exploatare ºi opresiune în mâinile celor tari: “Aþi pus cu toþii jurãmânt /Sã n-avem drepturi ºi cuvânt; /Bãtãi ºi chinuri, când þipãm, /Obezi ºi lanþ, când ne miºcãm, /ªi plumb, când istoviþi strigãm /Cã vrem pãmânt”.

Glasul obijduiþilor trece de la expunerea obiectivã a situaþiei intolerabile la invocarea umanitãþii: “Voi ce-aveþi îngropat aici? /Voi grâu? Dar noi strãmoºi ºi taþi, /Noi mame ºi surori ºi fraþi! /În lãturi venetici !/Pãmântul nostru-i scump ºi sfânt, /Cã el ni-e leagãn ºi mormânt, /Cu sânge cald l-am apãrat, /ªi câte ape l-au udat /Sînt numai lacrimi ce-am vãrsat /Noi vrem pãmânt “.

Pãmântul se identificã cu þara, cu istoria ei, udata cu sânge de þãran ºi cu lacrimi de suferinþã. Aceasta este ideea ce motiveazã ºi ameninþarea prevestitoare de inevitabilã rãsturnare a ordinii sociale, mânia robilor ce nu mai pot rãbda: “Când nu vom mai putea rãbda, /Când foamea ne va rãscula, /Hristoºi sã fiþi, nu veþi scãpa /Nici în mormânt!”.

Pateticã, rãscolitoare prin mesajul ei, poezia a devenit popularã prin rapida ei rãspindire, ea a întreþinut o stare de spirit ce a fãcut explozie în istoria rãzvrãtirilor þãrãneºti, cu pojarul întins al anului 1907. Rãsunetul acestui manifest clocotitor de urã împotriva tiraniei a fost, de altfel, mondial. El a strãbãtut, tradus în diferite limbi, Franþa, Belgia, Spania, agitând þãrãnimea asupritã de pretutindeni.

În Doina, tonul e mai potolit ºi la prima vedere s-ar pãrea cã poetul vrea doar sã explice semnificaþia acestui cântec al poporului. Dar, ca în poezia popularã, în Doina lui Coºbuc este plânsul “unui neam întreg”. Personificatã cu chip de copilã, ea întâmpinã pe fete în faptul serii, la izvor, ºi le învaþã ce e iubirea; mângâie înstrãinarea flãcãului plecat la oaste, alinã durerea plugarului “slãbit de-amar ºi frânt”; ea naºte poezie din farmecul amurgurilor, din zgomot de pâraie; ascultã glas de codru ºi spune munþilor durerea “prin jalnice cântãri “; ea blestemã ºi strânge “în codru, noaptea, sub brazi, pe lânga foc ...”, “pribegi de bir ºi clacã ”.

O singurã datã se bucurã doina, atiunci când haiducii, fârtaþii ei, rãzbunã suferinþele îndurate de popor din partea exploatatorilor: “Grãbit, când prind ei puºca, /Scoþi plumbii de la brâu; /Iar când ochesc, cu hohot /Tu râzi, cãci plumbii moi /S-au dus în piept de-a dreptul /Spurcatului ciocoi “. Ura împotriva ciocoilor rãmâne laitmotivul poeziei de revoltã socialã la Coºbuc.

În poezia Hora, publicatã în “Sãmãnãtorul “ în 1902, flãcãul care joacã nu are decât o singurã ciudã, pe ciocoi. De aceea îºi exprimã dorinþa de a se rãfui cu el: “M-a plesnit ºi ieri cu biciul, /Ici grãmad-aº vrea sã-l pui /Jos pe podini ca ariciul, /ªi sã-i joc, ca azi la nuntã, /Care sârbã-i mai mãruntã /Pe spinarea lui !“. « mai multe referate din Romana