Euridice - Nichita Stanescu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Euridice - Nichita Stanescu

Poezia oferã douã posibilitãþi de interpretare: -poem erotic (prin comentarea mitului orfic – Euridice, iubita pierdutã în moarte a lui Orfeu, cãruia zeii înduioºaþi de forþa iubirii ºi a artei sale, îi îngãduie sã o readucã printre cei vii, cu condiþia de a nu privi înapoi, este din nou pierdutã, pentru cã acesta nu rezistã tentaþiei de a o vedea ºi priveºte înapoi, la Euridice care îl urmeazã); -poem în care Nichita Stãnescu discutã problema actului de creaþie.

Multe din poemele lui Nichita Stãnescu propun aceastã cheie interpretativã: dincolo de aparenþa unui poem erotic se ascund sensurile mai adânci ºi mai grave ale condiþiei creatorului ºi ale actului creaþiei. Primele douã versuri: „Aerul mã emoþiona încã/în jurul tãu” ar putea avea drept locutor pe Euridice, care surprinde aura pe care harul de cântãreþ i-o conferã lui Orfeu.

Inima-roatã, inima-cerc sugereazã perfecþiunea, dar ºi sfârºitul pe care aceasta îl implicã. Înnoptarea care vine alunecând, evanescent, peste orele saturate de imaginea fiinþei iubite, sugereazã trecerea în lumea beznei, a morþii. Versurile: „ªi glasul þi se rupea sub sãrutul/pe care þi-l da ne-nceput începutul” surprind stingerea („ne-nceput începutul” – un oximoron care simbolizeazã staticul, inertul, dar ºi starea de graþie dinaintea creaþiei).

Redundanþa de imagini vizuale strãlucitoare din versul:
„Facle ºi torþe, ºi flãcãri ºi focuri” care „se aprind în ochi” sugereazã revelaþia de o clipã, strãfulgerarea, iluminarea, ideea primã care stã la baza creaþiei. Este ca o cortinã care se ridicã pentru o clipã doar, pentru a cãdea apoi. Epitetul dublu, funerar, ca în versurile bacoviene din sintagma „norul feþei mele, plumburiu ºi greu” surprind ideea întunecatã de amintirea durerii calde încã, dar ºi posibilitatea transfigurãriiunui sentiment în plan estetic.

„Viaþa ta de viaþa mea lipitã” evidenþiazã profunzimea trãirii, cele douã vieþi îngemãnându-se, alcãtuind un tot; dispariþia uneia poate presupune ºi dispariþia celeilalte, cel puþin în plan simbolic. Risipa dragostei rãmâne „nerisipitã” (un alt oximoron), nu are cui sã sã ofere. Singura posibilitate rãmâne cea a transfigurãrii, trecerea din real în ideal (în cântec sau în poezie): „secunda înnodatã de-o clipã” („secunda” materialã devine „clipa” revelaþiei, posibilitatea de a rãmâne în creaþie alãturi de iubita moartã).

Moartea/nemoartea sunt simboluri care ies cu pregnanþã în evidenþã din aceste versuri ºi se constituie în elemente recurente în creaþia stãnescianã. „Paºi, râsete, povestiri silabice, istorii, destãinuiri, speranþe noi” surprind agitaþia, neliniºtea, dar ºi iluminatea pentru cã toate acestea „eraþi într-adevãr adevãrate”. Iarna scânteietoare, luminozitatea rece ce îmbrãþiºeazã cuplul cuprind atât extincþia, dar ºi renaºterea, într-o perpetuã reversibilitate a timpului ºi a creaþiei: ”va fi trecut, va fi trecând”(verbe la prezumtiv, care deschid aceastã perspectivã).

Eul liric dedublat (cuplul arhetipal ºi tragic Orfeu-Euridice) gãseºte posibilitatea de a deveni un tot, în plan artistic, ideatic, poetul reactualizând chiar mitul androginului. Pentru cã lumea (sentimentul) pare a fi re-creat prin cântecul lui Orfeu sau prin cuvântul (logosul) poetului. « mai multe referate din Romana