Enigma Otiliei - Leonid Pascalopol

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Enigma Otiliei - Leonid Pascalopol

Opera literarã „Enigma Otiliei” de G. Cãlinesc este un roman prin amploarea acþiunii, desfãºuratã pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care participã numeroase personaje. Este roman realist prin: temã, structurã închisã, specificul secvenþelor descriptive, realizarea personajelor, dar depãºeºte modelul realismului clasic prin elemente ale modernitãþii.
Tema romanului este prezentarea burgheziei bucureºtene de la începutul secolului XX sub determinarea social-economicã. Imaginea societãþii constituie fundalul pe care se proiecteazã maturizarea unui tânãr care, înainte de a-ºi face o carierã, trãieºte experienþa iubirii ºi a relaþiilor de familie.

Una din manierele preferate de G. Cãlinescu pt introducerea în acþiunea a personajelor din „Enigma Otiliei” este gruparea acestora în cadrul episodului expozitiv, sub pretextul jocului de cãrþi.
Primul portret schiþat este cel al lui Leonida Pascalopol, un personaj secundar: „Era un om de vreo 50 de ani, oarecum voluminos, totuºi evitând impresia de exces, cãrnos ºa faþã ºi rumen ca un negustor, însã elegant prin fineþea pielii ºi tãietura englezeascã a mustãþii cãrunte.”

În concepþia lui G. C., portretul trebuie sã aibã o finalitate psihologicã precisã. Fineþea ºi acurateþea remarcabilã a selectãrii detaliilor fizionomice ºi vestimentare particulare, fac din personaj o individualitate. Amãnuntul fizic expresiv: „fineþea pielii”, „tãietura englezeascã a mustãþii”, „lanþul de aur”, „costumul din stifã finã”, „parfumul discret”, concentreazã semnificaþiile care vor releva pe parcurs profunzimi sufleteºti. Conceput ca un cumul de însuºiri, portretul expozitiv devine emblema personajului ºi se fixeazã ca reper stabil în memoria cititorului.

Se adaugã, imediat, o altã modalitate de caracterizare directã, frecvent folositã în romanul realist obiectiv: comentariul auctorial ce însoþeºte replica personajului pt a sublinia trãsãtura caracterialã dominantã: „Pascalopol, se recomandã el cu cu o ceremonie ce trãda creºterea lui aleasã.”
Spre deosebire de majoritate eroilor care, potrivit lui N. Manolescu, se includ în „categoria instinctivilor, ordonaþi aproape schematic de autor”, Pascalopol se comportã ca o „fiintã moralã”. În opoziþie cu „fiinþele automatice” (întruchipate de Aglae, Aurica, Simion, Titi, Costache Giurgiuveanu), el este „capabil de motivaþie a actelor proprii” (N. Manolescu).
Din perspectiva lui Felix, naratorul urmãreºte complicata relaþie a lui Pascalopol cu Otilia, previzibila ei evoluþie ºi imprevizibilul(pentru Felix) sfârºit al acesteia.

Cu psihologia îndrãgostitului, la început nedumerit, iar apoi intrigat ºi tot mai adânc chinuit de gelozie, tânãrul observã oscilaþia moºierului între sentimentul patern ºi cel erotic faþã de Otilia. Împrejurãrile sunt diverse ºi din ce în ce mai numeroase: nelipsitele vizite la moº Costache, Pascalopol fiind privit ca un membru al familiei, plimbãrile zilnice cu trãsura, micile cadouri dãruite galant ºi cu delicateþe, cu grija de a nu rãni orgoliul fetei. De fiecare datã uimit ºi contrariat, Felix remarcã familiaritatea ºi gingãºia gesturilor care-i unesc pe cei doi, în ciuda diferenþelor mari de vârstã, într-o invidiatã de toþi complicitate. « mai multe referate din Romana