Dialogul interreligios

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Dialogul interreligios

Religia este cea care îl descoperã pe om lui însuºi. Victor Hugo este de pãrere cã religia îi aratã omului faptul cã el este dublu, ca ºi destinul sãu: sunt în el un animal ºi o inteligenþã, un suflet ºi un corp. s-a vorbit despre religie ºi ca o alienare a omului. Spre exemplu, Emil Cioran susþine cã religiile se apropie de regimurile autoritare deoarece, întocmai ca ºi ele, deºi cu alte metode, vor sã îmblânzeascã omul, sã-i frângã firea, megalomania nativã. Cunoscând câtuºi de puþin scrierile lui Cioran este facil sã înþelegem o astfel de descriere a religiilor. Sunt mulþii opozanþi ai fenomenului religios însã pentru acest crez al lor cu siguranþã doar un numãr foarte redus ºi-ar da viaþa; pe când, în privinþa omului ce-ºi construieºte întreaga viaþã pe credinþa într-o religie, nu s-ar putea spune acelaºi lucru. Deoarece pentru cei care cred, aºa cum susþine Mircea Eliade, în dreapta ºi stânga nu este decât golul.

Creºtinismul (ca religie) ne lumineazã o axã centralã în univers ºi în noi înºine. Aºadar, religiile (în grade diferite – aºa cum vom vedea în cel de-al treilea capitol) îl descoperã pe om sieºi, dar îi face comprehensibilã întreaga realitate, care, adesea, i se prezintã ca mister.
Religia a fost abordatã în diverse moduri ºi cu nuanþe diferite, în funcþie de scopul urmãrit. A reprezentat obiectul filosofiei ºi încã din perioada Anticã, filosoful în virtutea îndatoririi sale de a cãuta Adevãrul, se pronunþã în acest sens ºi creeazã „discurs” filosofic pe tema religiei. Datoritã faptului cã religia þine strict de om, se încadreazã ºi în rândul istoriei. Se susþine chiar cã: „Religia uneºte într-un tot organic filosofia ºi istoria.”

Mitul este un element deosebit de important. În el îºi au originea religia, arta, filosofia ºi ºtiinþa . Mircea Eliade considerã cã mitul exprimã o realitate culturalã plurivalentã din care s-au inspirat valorizãrile ulterioare. Religia a preluat întâmplãrile fantastice ºi miraculoase. Filosofia a preluat ideea, principiul unificator al lumii exprimat prin apã, aer, foc, apeiron de cãtre primii filosofi greci, ideile platonice, materia ºi forma la Aristotel, Dumnezeu la Spinoza, monada la Leibniz, ideea absolutã la Hegel. Pentru Mircea Eliade „orice manifestare a sacrului este importantã: orice mit, orice rit, orice credinþã sau figurã divinã reflectã experienþa sacrului.”
Disciplinele care studiazã religia pot fi clasificate în douã mari grupe: disciplinele normative (teologia, filosofia, fenomenologia etc.) ºi disciplinele descriptive, empirice (istoria, sociologia, psihologia etc.). Dintre acestea, cu o pondere mai mare pare sã fie filosofia ºi istoria religiilor (exceptând teologia care este „cheia de lecturã” a religiei).

Cât priveºte istoria ºi filosofia religiilor sunt diferite prin obiect, metodã ºi finalitate, însã, împreunã, pot da seama de studierea intensivã ºi extensivã a sacrului ºi fenomenului religios.
Istoria religiilor se ocupã de faptul istoric, de diversele comunitãþi religioase, de apariþia numeroaselor religii cu evoluþia ºi rãspândirea lor, împreunã cu întemeietorii acestora, de cristalizarea manifestãrilor cultice, de plãmãdirea ºi închegarea doctrinelor, de constituirea instituþiilor religioase, de raportul dintre diferitele culte ºi state. Istoria religiilor pune accentul pe obiectivitatea ºtiinþificã.
Filosofia religiilor expune pe baza unei analize critice cu argumente pro ºi contra, sine ira et studio, concepte fundamentale, curente ºi orientãri cu scopul de a clarifica ºi înlãtura neînþelegerile ce apar din perspective unor culte (dialogul interreligios).

Filosofia religiilor vizeazã latura interpretativã, subiectivitatea opiniilor; ocupându-se de sacru, de religie, de Dumnezeu, este întemeiatã pe evoluþia lor istoricã dar tinde sã le pãtrundã esenþa, cautã universalul din ele. Îndepãrtarea de istoria religiilor înseamnã îndepãrtarea de individual, de fragmentar, de fenomen pentru a se apropia de ceea ce este dincolo de aparenþã, pentru a dezvãlui valoarea. Manifestarea sacrului poate fi perceputã prin intermediul experienþei istorice. Îndepãrtându-se de istoria religiilor, dar sintetizând-o, filosofia cautã esenþialul în fenomen, universalul în individual, absolutul în relativ. Dar totodatã filosofia religiilor se aflã în dependenþã de istoria religiilor, de cunoaºterea empiricã a sacrului, a divinului, a fenomenului religios în evoluþia lor istoricã .
Încercând sã vorbim despre religie, apare inevitabil întrebarea: Cum o putem face? În ce mod putem aborda aceastã problemã? Susþinãtorii punctului de vedere subiectivist apreciazã cã doar din lãuntrul unei religii (cult) poþi sã prezinþi religia, deoarece elementul central al religiei este credinþa ºi în consecinþã cel care o prezintã trebuie sã trãiascã aceastã credinþã, sã participe cu tot sufletul la explicarea ºi interpretarea ei. La polul opus, susþinãtorii poziþiei obiective considerã cã doar din afara unei religii, îmbrãþiºând un punct de vedere echidistant faþã de diferite religii poate fi înþeleasã ºi explicatã ºtiinþific fiecare religie.

Emil Cioran, printr-un omagiu adus lui Mircea Eliade, îi face un grav reproº, acel cã Eliade s-a ocupat de religii fãrã a avea un spirit religios. Eliade i-a rãspuns cã atitudinea lui faþã de religie era aceea a unui savant care se strãduia sã înþeleagã, cu obiectivitate. Aºadar, nu trebuie sã fii budist pentru a înþelege budismul, nici musulman pentru a explica islamul. A prezenta obiectiv o anumitã religie sau cult înseamnã ºi a le dezvãlui raportul lor cu alte religii ºi culte atât prin ceea ce le apropie, cât ºi prin ceea ce le îndepãrteazã ºi le particularizeazã . Aceasta va fi ºi poziþia pe care o voi adopta în prezentarea religiilor.

1.1. Definirea religiei

Un rãspuns la întrebarea: „Ce este religia?”, „s-ar asemãna mai mult cu o enciclopedie decât cu o definiþie formulatã într-o singurã propoziþie.”

Etimologic, termenul religie, pare sã provinã din lat. religare (a pune împreunã, a uni, a lega). Sunt probleme chiar în precizarea naturii termenului, a originii, a definirii, a funcþiei, a istoriei, a valorii sale etc.
Problema ridicatã de termenul religie poate fi exprimatã cel mai bine privind-o sub diferite aspecte. Aºa cum am spus, etimologic nu se poate spun cu precizie care este cuvântul de origine (religare, reeligere, relinquere). Desigur cã se poate pune problema din punct de vedere universal, psihologic, empiric, teologic, istoric, sacru etc. în cazul concret al religiilor venerate, care în acelaºi timp sunt religii care oferã mântuirea, problema pare mai facil de rezolvat, deoarece o oarecare definiþie se regãseºte în însãºi învãþãtura sa. Revelaþia indicã concret în ce condiþii un om se poate mântui, ca împlinindu-ºi destinul sã fie salvat ºi astfel se regãseºte scopul religiei; acesta ar putea fi numit un punct de vedere teologic. « mai multe referate din Filosofie