Decembrie 1 1918

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Decembrie 1 1918

De la 1 decembrie 1918 - ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I - şi până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al României întrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care îi garantează trăinicia.
Nu erau însa şi nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc.
Se întâmplă să auzim câteodată astfel de păreri nu numai din partea străinilor, cu gânduri potrivnice, ci şi din partea unor români care - deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi - nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător, înainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii naţional-politice a tuturor românilor.
Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna - potrivit adevărului - ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă ,, sărăcia şi nevoile şi neamul" (M. Eminescu-,,ScrisoareaIII"),rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.
Să cercetăm, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte şi toate laolaltă pentru a întări clădirea de unire naţional-politică a românilor.
În vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit între temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau îngroziţi de gândul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau însă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate în deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, în sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.
În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în hora de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul ,,Neamul Românesc": ,,Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura, în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!".
Regele Carol, ca domnitor constituţional, a ţinut să cunoască în împrejurările grele de atunci părerea celor mai încercaţi sfetnici ai săi, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea lămurit: ,,Dacă România ar fi atacată, fără vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în împrejurări asemănătoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligaţia de a sări în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma". Din cuprinsul acestui articol se vedea că România nu putea fi îndatorată la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de alianţă între România, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. De altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega să atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate în ,,Înţelegerea cordială" garantau în schimb integritatea teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată, nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.
Cu 10 zile în urmă, în consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, şeful guvernului Ion I. C. Brătianu propunea ca România să declare război Austro-Ungariei, arătând că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar întâmpla să rămână învinsă.
După astfel de pregătiri şi de hotărâri, în ziua de 15/28 august 1916 a început războiul pentru dezrobirea românilor subjugaţi. Nespus de grea a fost situaţia armatei române, chiar de la început slab sprijinită, iar mai târziu trădată de ruşi, împinsă la lupte inegale pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel de nord împotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfârşit pe frontul de răsărit împotriva ruşilor.
Trei luni de zile au luptat vitejeşte, înaintând cu repeziciune uimitoare în Transilvania şi în Banat. După înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu şi Neajlov, a fost însă nevoită a se retrage spre Moldova, lăsând capitala şi doua treimi din pământul ţării sub ocupaţia duşmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, ţara şi poporul, fără nici o cruţare. Se împliniseră 317 ani de când oştenii lui Mihai Viteazul, porniţi pe aceeaşi cale a dezrobirii, încununară la început cu biruinţe fulgerătoare înaintarea pe care o pândea la scurtă trecere de vreme înfrângerea de la Mirăslău şi uciderea eroului pe câmpia de la Turda. De astă dată, însă cursul istoriei avea să fie tocmai dimpotrivă: pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra căreia tăbărâseră cele mai oţelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare şi turceşti, urmau să fie preschimbate, în timpul celor trei ani de suferinţă şi de jertfe nepregetate ale războiului, într-o strălucită izbândă, dintr-odată cu biruinţa hotărâtoare a Marilor Aliaţi asupra Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a rămas neclintit în vârtejul celor mai grele încercări, fără a fi şovăit o clipă şi fără a-i fi părut rău de pasul făcut pentru întregirea naţional-politică a României. Răposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale câteva cuvinte pline de înţeles, auzite din însuşi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindcă ele dau putinţa să se înţeleagă lupta cumplită a unui suflet, care se destăinuia destul de rar. ,,În trista dimineaţă - scrie de Flers - când trupele austro-germane, victorioase pe Argeş, intrau în Bucureşti, îl revăd pe Regele Ferdinand în pragul primăriei din Buzău cum se îndreaptă spre unul din ofiţerii noştri şi-l aud: << Colonele, ai să te întâlneşti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine! Spune-i, te rog, că nu regret nimic şi că încrederea mea rămâne neschimbată!>> - Cele mai grozave nenorociri: înfrângerea, molima şi foametea nu izbutiră să doboare hotărârea Regelui, nici să-i insufle vreo părere de rău.
- Vedeţi, binevoi regele să-mi spună, în cele mai triste zile, oricât ar fi de grele încercările pe care le îndurăm, tot ce am făcut - auziţi-mă bine - aş face din nou. Stătusem pe gânduri întâi, nu zărisem o vreme care era adevărata, graua mea datorie, dar când m-am convins că România, fiind de rasă şi de chemare latină, îşi are locul alături de Puterile Înţelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aşeze lângă aceste popoare, că ne nesocotind această chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp îndelungat, vasală altei puteri şi că ar renunţa la ceea ce constituie mai presus de toate mândria şi nobleţea unei ţări, independenţa ei - atunci am găsit un mare sprijin, fiindcă vedeam cu siguranţă drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate... Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!..."
« mai multe referate din Istorie