Cuvant inainte la Cartea Arhimandritului Sofronie despre temeiurile nevointei Ortodoxe

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Cuvant inainte la Cartea Arhimandritului Sofronie despre temeiurile nevointei Ortodoxe

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este aceastã împlinire a nevoinþei? Ce este esenþial un cãlugãr?Cuviosul Avva Siluan zice: “Cãlugãrul este un rugãtor pentru lumea întreagã; ºi în aceasta stã lucrarea sa de cãpãtâi …ªi de aceea, nici pãstorii Bisericii, nici cãlugãrii nu trebuie sã se grijeascã de lucruri lumeºti, ci sã urmeze Maicii Domnului, Carea, în bisericã, în Sfintele Sfintelor, zi ºi noapte se învãþa întru legea Domnului ºi petrecea în rugãciune pentru lume”. Toatã lipsa, toatã lepãdarea, toatã nevoinþa cãlugãreascã, dacã nu duce cãtre aceastã stare a rugãciunii, devine lipsitã de sens.

Dar ce este un “rugãtor pentru lumea întreagã”? Ce este acea rugãciune pentru lumea întreagã, atât de iubitã Cuviosului Siluan?În cartea Facerii ne este dezvãluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfãptuit ºi cerurile, ºi pãmântul, ºi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Sã fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreºte, cum ar fi, ºi se sfãtuieºte “sfatul cel mai înainte de veci”: “Sã facem om dupã chipul Nostru ºi dupã asemãnare…” (Facerea 1, 28) – ºi a fãcut pe Adam. ªi Adam era unul, stând înaintea Feþei Dumnezeului sãu, purtând în trupul sãu toatã omenirea ce avea sã fie.

Dar Dumnezeu, în al cãrui Chip l-a fãcut pe om, nu este o Persoanã singurã (“…chipul Nostru…”); ºi gãseºte cã: “nu este bine a fi omul singur; sã-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19), ºi în cele din urmã, din trupul sãu, o scoate ºi pe Eva, prin care avem sã ne naºtem toþi cei ce am umplut pãmântul în cursul istoriei.

ªi totuºi: “Sã facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toatã aceastã omenire, toþi aceºti oameni, bãrbaþi ºi femei (ca sã nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” ºi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-ºi au locul în viaþa adevãratã a rugãciunii), fie ei “ca nisipul mãrii ºi ca iarba pãmântului” în numãr, ºi “ca stelele cerului” – toþi aceºtia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuºi, nu se va putea plini decât atunci când se va desãvârºi în noi, în cele din urmã, în veºnicie, acea asemãnare la care nu vom putea ajunge pânã nu se va naºte ºi mântui cel din urmã ce mai are a se naºte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Aceastã asemãnare, însã, trebuie desãvârºitã mai întâi la nivel personal, sau cum îi plãcea Pãrintelui Sofronie sã întãreascã, ipostatic, asemãnându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos –Omul; ºi în aceasta ºi stã lucrarea, nevoinþa mântuirii fiecãruia. Iar asemãnarea, dupã cuvântul lui Hristos: “Fiþi desãvârºiþi, precum ºi Tatãl vostru Cel din Ceruri, desãvârºit este” (Mt. 5, 48) trebuie dusã la desãvârºire, la “mãsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceastã mãsurã, Pãrintele o vedea în rugãciunea din Gheþimani, rugãciune la care mult cugeta, ºi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieþii sale pe pãmânt.

Cuprinsul acestei rugãciuni mântuitoare nu ne este dezvãluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneºte ceva din cele ce au urmat rugãminþii “sã treacã paharul acesta”; dar ºtim cã, în acea rugãciune, Hristos-Omul se ruga pentru pãcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veºnic al fiecãrui suflet ce se nãscuse, sau ce avea sã se nascã din Adam, ca pentru Sine Însuºi. În acea Rugãciune, Hristos-Omul, pãrãsit de toþi, singur, era Unul, stând înaintea Feþei Dumnezeului Sãu, purtând în Duhul Sãu toatã omenirea ce fusese de la primul Adam, ºi ce avea sã fie, pânã la cel din urmã ce are încã a se naºte din femeie.

Cãci “fãcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmã, Duh fãcãtor de viaþã” (1 Cor. 15, 45).
Aceasta este “rugãciunea pentru lumea întreagã”, sau, iarãºi, cum îi plãcea Pãrintelui Sofronie sã spunã – pentru “întreg Adamul”; rugãciune în care omul îºi atinge culmea asemãnãrii sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoanã, de ipostas; adicã, unde, ºi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugãciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugãciune pe care Pãrintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugãciunea Ipostaticã”.

Dar mântuirea omului nu se sfârºeºte la asemãnarea cu Hristos-Omul, fiindcã Hristos, în acelaºi timp, este Însuºi Dumnezeu; iar omul, în mãsura asemãnãrii sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamãnã. ªi aceasta nu ar trebui sã fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotãra “sã facem om dupã chipul Nostru, ºi dupã asemãnare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiascã, cea de mai înainte de veci.

De aceea, Biserica Ortodoxã ºi înþelege mântuirea ca fiind nimic mai puþin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; ºi Ea singurã are înþelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), ºi, smerita îndrãznire a o crede.
« mai multe referate din Religie