Costache Girgiuveanu - caracterizare

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Costache Girgiuveanu - caracterizare

Autorul îi lãmureºte biografia lui moº Costache printr-o abundenþã de detalii. Aceastã biografie se împleteºte cu cea a familiei Tulea, dar ºi cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui sorã, soþie a lui Costache Giurgiuveanu (cel cãutat), murise ºi ea de mult. Vãduv el însuºi de vreo zece ani, doctorul îºi þinuse bãiatul mai mult în pensionate ºi internate. Dupã o lungã boalã plictisitoare, se stinge ºi el cu satisfacþia cã copilul e mare ºi cu viitorul oarecum asigurat. În afarã de un oarecare depozit de bani, doctorul lãsa lui Felix o casã cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-sãu. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu ºcoala, plãtea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul sãu îi trimitea ºtiri despre el.”

Aºadar, în casa „unchiului” Costache vine Felix într-o searã de la începutul lui iulie 1909; o casã din strada Antim, unul dintre imobilele pe care le posedã bãtrânul ºi de pe urma cãrora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii.
Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Vedem ceea ce, sosit aici, se vede el însuºi. Portretul fix fixeazã deja unele trãsãturi ale personajului: „Capul îi era atins de o calviþie totalã, ºi faþa pãrea aproape spânã, ºi, din cauza aceasta, numai doi dinþi vizibili, ca niºte aºchii de os.” Omul e capabil sã zâmbeascã, dar lui Felix zâmbetul ºi înfãþiºarea bãtrânului îi trezesc imaginea unei bufniþe. Bâlbâiala lui moº Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observã Felix la bãtrân. Întrebat dacã aici ºade domnul Costache Giurgiuveanu, acesta rãspunde:

„– Nu - nu - nu ºtiu... nu-nu stã nimeni aici, nu cunosc...”. Bãiatul se mirã nespus ºi „ieºi ameþit pe uºa goticã ºi apoi pe poarta ruginitã trecu prin faþa muscalului, care sforãia mereu, ºi porni dezorientat înainte.”
Încã de la începutul romanului, apariþia sa este bizarã, deconcertându-l pe Felix atunci când îi spune: „nu-nu stã nimeni, aici”, rãspuns de domeniul absurdului. Felix îºi imaginase cã tutorele sãu e un om masiv, „de o greutate extraordinarã”, având în vedere cã ºtia despre el cã este bogat, deþine mai multe imobile, îi fusese lãsat în grijã, argumente pentru a-ºi închipui cã giurgiuveanu are forþã. Însã îi apare în faþã un om mititel, puþin adus pe sapte, cu o chelie de porþelan, cu faþa spânã, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar ºi moale.

Aspectul exterior ºi interior al casei pãrãginite, aflate aproape în ruinã, trimite – cu toate detaliile descriptive – cãtre avariþia personajului, dar ºi cãtre un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenþia de a executa grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potenþial atentat la averea sa.
Nedumerit de primirea ce i se, încurcat de imagini care, în mintea lui, nu se legau, Felix este gata sã pãrãseascã imobilul. Totui, o apariþie nouã, o faþa subþiricã îl opreºte. Reacþia bãtrânului se schimbã dintr-o datã ºi Felix este poftit înãuntru.

Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplãri, discuþii la care ia parte, vorbe surprinse în treacãt ºi gesturi care-l definesc ºi-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptând ideea unei servitoare, cãci aceasta ar însemna un sacrificiu bãnesc, moº Costache o þine pe Marina, femeie celibatarã, slabã de minte, dar oarecum rudã, în schimbul serviciilor fãcute. Singura slãbiciune a bãtrânului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitregã. Fata exercitã asupra lui o mare influenþã. Otilia realizeazã un adevãrat tampon între el ºi ceilalþi, atenuând atât cât este posibil rãutãþile pe care le provoacã avariþia bãtrânului. Ea e convinsã cã „papa e un om bun, însã are ºi ciudãþeniile lui. Trebuie sã fii îngãduitor”, îl sfãtuieºte ea pe Felix.
Ceea ce numeºte Otilia „ciudãþenii” sunt în realitate fapte dezvãluind tipologia avarului, gata sã fixeze dimensiunile obiectelor ºi chiar ale oamenilor, dupã dimensiunile câºtigului ce-l poate obþine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar dacã-l poate înºela fie ºi cu o sumã micã de bani, profitând de neatenþia lui, Giurgiuveanu este mulþumit.

Felix este nepotul lui ºi are o sursã importantã de bani, dar ºi lui Felix îi micºoreazã venitul prin nenumãrate potlogãrii, începând de la ciupeala zilnicã a vreunei piese de cinci lei, sub pretextul cã „M-m-mai dã-mi cinci lei. N-am acum la îndemânã, sunt cam strâmtorat” pânã la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoarã roºie. În chip de caiet, ºi cu titlu care-l izbi cu toatã graba lui, întrucât gãsise acolo numele sãu. Scoase caietul ºi citi pe copertã
Cont de cheltuieli
Ce-am fãcut pentru minorul Felix Sima”.
De aici, Felix aflã cã i s-ar fi „dat în mânã pentru teatru 20”, „cumpãrat instrumente chirurg 10”, „adus doctor fiind bolnav 30”, „haine, rufãrie, 120”, „dat bani nevoi tinereºti 200” ºi altele. Ceea ce-l izbeºte ºi mai tare este cã tot în contul lui bãtrânul trecuse ºi „materile pentru construcþie 2142”, deci cã îºi construia o casã din venitul lui. Fire dezinteresatã în privinþa banilor, Felix „deveni matur prin experienþã, gãsise cã era ruºinos ºi primejdios ca altcineva sã ºtie cât venit are ºi cum îl furã bãtrânul” ºi ascunde caietul.

S-ar pãrea cã iubirea sincerã pentru Otilia umanizeazã personajul, în realitatea însã ezitãrile cu care acoperã îl împiedicã sã ducã la bun sfârºit. Bãtrânul nu acceptã ideea nici unei schimbãri, starea lui dominantã este voit imuabilã: într-un singur sens pot evolua lucrurile: averea trebuie sã creascã, prin orice mijloc.
Actele de generozitate, destul de rare de altfel, cu care îl învãluie pe Felix ºi pe Otilia sunt neconvingãtoare. ªtie cã singura cale de a-i oferi fetei un echilibru este adopþiunea sau mãcar întocmirea unui testament în favoarea ei. Nu o face ºi abia dupã primul atac al bolii, speriat de insistenþa cu care rudele îi cautã banii, moº Costache intenþioneazã sã treacã o sumã de bani pe numele fetei.

Otilia, suferind mult de pe urma nedreptãþilor la care este supusã, îi mãrturiseºte lui Felix: „Dar papa mã iubeºte, ºi apoi... e îndatorat sã aibã grijã de mine fiindcã mama i-a dat o mulþime de bani fãrã nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui... Dacã nu murea pe neaºteptate mama, ar fi fost altfel... Papa voia sã mã adopteze... ªi acum ar voi, nu-l lasã tanti Aglae... În sfârºit, mizerii care cred cã-þi sunt indiferente.”
Bãtrânul Costache se deplaseazã în câmpul sãu de acþiune pe spaþii largi. Avariþia lui se manifestã începând de la privaþiuni personale (îmbrãcãminte, hranã, interdicþia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar ºi în caz de boalã) pânã la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casã, dupã un plan arhitectural întocmit de el.

Pentru moº Costache banul reprezintã un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Orice se poate transforma în afacere: imobilele pot fi închiriate studenþilor, iar când aceºtia nu au bani pentru a plãti chiriile, le pot fi confiscate bunuri care apoi sunt comercializate, localurile sunt închiriate pentru nunþi, cursurile universitare se vând ºi se cumpãrã printr-o reþea specialã a lui moº Costache, la fel seringile, instrumentele medicale ºi orice altceva. Felix deþinea multe informaþii de la un coleg. „Colegul îl informã cã ºedea într-o casã de raport cu câteva caturi, foarte modernã, însã cu apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenþi, la intelectuali tineri în concubinaj, scoþând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea printr-o poliþã scadentã la data exigibilitãþii ei. În caz de neplatã, preschimba poliþa, sporindu-i cifra, sau o protesta, dând afarã pe chiriaº. În genere însã îngãduia pe toþi cu multã bonomie fiindcã prin sistemul poliþelor ºi al întârzierilor, chiria, micã în teorie, se dubla; plãtitã anticipat, chiria de pildã, era patruzeci de lei lunar, poliþa era de optzeci de lei, la întârzieri cu preschimbãri se adãuga dobânda. Când tânãrul chiriaº se încurca, moº Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casã, ajuta memoria debitorului ºi cerea, bunãoarã, dacã era student în medicinã (pe aceºtia îi prefera), tratate de medicinã, cursuri, articole de obicei scumpe”. Deci, totul se transforma în bani. Bãncile nu-i oferã garanþie pentru a-ºi pãstra averea ºi bãtrânul preferã sã pãstreze banii în casã.

Dacã vreodatã a existat un sâmbure luminos în ochii lui moº Costache, numai Otilia a reuºit sã fie sursa acestei trecãtoare raze de bunãtate. Bãtrânul o iubeºte sincer, dar, de teama oricãrei schimbãri, de teama familiei de alãturi, nu întreprinde nimic. În momentul în care primeºte o scrisoare anonimã, defãimãtoare la adresa fetei, personajul are o reacþie sincer disperatã, voind ca Otilia sã nu ºtie nimic din rãutãþiile ce se spun despre ea. „Dacã cineva ar fi pãlmuit pe moº Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decât de aceastã banalã anonimã. Se îngãlbeni ºi fruntea i se acoperi de sudori reci. Începu sã se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fãrã înþeles. Aruncã scrisoarea, o ridicã din nou ºi o citi iar, întorcând-o pe toate pãrþile. [...] O fricã nebunã îl cuprinse. [...] scrisoarea i se pãrea un document teribil,de o autenticitate indiscutabilã”. Scrisoarea era în realitate o anonimã întocmitã de Stãnicã, dupã toate aparenþele, un „document” care-l avertiza pe moº Costache cã, dacã o va înfia pe Otilia, lumea va considera cã între el ºi fatã s-au petrecut fapte reprobabile ºi cã dorea astfel sã o facã moºtenitoarea averii lui, ca sã scape de ruºine. « mai multe referate din Romana