Artele Plastice in secolele XVI XVII XIX

3x puncte

categorie: Romana

nota: 9.00

nivel: Gimnaziu

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în oper[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Artele Plastice in secolele XVI XVII XIX

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale.

Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice.

Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula).

Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe.

Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcă amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)

Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat în Franța secolului al 18-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele două Americi, mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de limbă spaniolă și portugheză.

Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat mai ales de bogăția și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluția artei occidentale. Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism.

Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar fațadelor clădirilor timpului, pereți pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereților), mobilier impozant, masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici și medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapițerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate și, evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni.

Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul rococo își datorează numele unei combinații lingvistice dintre cuvântul francez rocaille, adică scoică, și cel italian barocco, adică de sorginte baroc.

Bogăția ornamentației vecină cu opulența, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu obstinație, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative și a designului interior, au creat un fel de tratare cu indulgență superioară a întregului curent în prima treime a secolului al 19-lea, când rococo-ul atinsese apogeul său.

Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a anilor 1850, nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, așa cum o merita, ca o întreagă perioadă artistică marcantă.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.