Arta poetica modernista - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Arta poetica modernista - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lirica modernista accentueaza primatul ambiguitatii, polisemiei, obscu ritatii asupra retoricii, ca si pe acela al imaginatiei asupra imitatiei sau con-fesiei. Hugo Friedrich, inStructura liricii moderne defineste poezia moderna drept "romantism deromantizat", caci poezia nu se mai doreste a fi un limbaj al sentimentelor, ci "un limbaj fara obiect comunicabil": "Notiunea de sen timent indica o destindere prin retragerea intr-un spatiu sufletesc interior, pe care si cel mai solitar il imparte cu toti cei in stare sa simta.

Tocmai aceasta familiaritate comunicativa o evita poemul modern, facand abstractie de umanitate in sens traditional, de traire, de sentiment, adeseori chiar si de eul personal al poetului. Acesta participa la obiectul imaginatiei sale nu ca per soana particulara, ci ca inteligenta poematica si operator al limbajului...". Textul poetic modern se va caracteriza, in opinia acestui critic, prin "obscu ritate", "tensiune", "magie lexicala", "mister", "desentimentalizare". Proprie liricii moderne ii este, de asemenea, redimensionarea categoriei estetice a frumosului prin utilizarea elementelor ne-poetice, decadente: banalul, trivi alul, monstruosul, uratul, grotescul, absurdul.

Atat in plan european, cat si in spatiul romanesc, modernismul desem neaza poetici dintre cele mai diverse, postromantice: simbolismul, erme tismul, expresionismul, avangarda(suprarealism, dadaism, constructivism, integralism). Vazute in devenirea lor istorica, acestea refac traseul devenirii constiintei poetice moderniste, ca si pe acela al re-definirii liricului insusi, ca gen cu trasaturi si legi specifice, diferit de epic si dramatic.

Preocupati sa confere poeziei constiinta de sine, modernistii contesta atat definitia clasica a liricului (potrivit careia poezia e un limbaj mai inalt fata de cel comun, dar a carui logica nu difera in mod substantial de a acestuia), cat si pe cea data de romantici, pentru care lirica este un gen al sentimentelor, al inimii. E abolita astfel doctrina imitativa, clasica, si cea expresiva, romantica, in favoarea uneia imaginative, care afirma specificitatea absoluta a limbajului poetic,intraductibilitatea lui in limbaj comun, separarea decisa a logicii poeziei de cea a prozei, orientarea interesului spre spatii aflate dincolo de lumea reala.

Din meditatie asupra lumii,poezia devine meditatie asupra limbajului si asupra ei insesi. Asa se explica preferinta poetilor modernisti pentru poeziile de tip arta poetica. in modernismul tarziu, din acelasi acut interes pentru problema limbajului se va naste tentatia demolatoare indreptata atat impotriva conventiilor literare, cat si a limitelor limbajului insusi. Experimentele ce vizeaza anularea granitelor care despart limbajul de muzica sau de pictura (muzicalitatea simbolista, caligramele lui Apollinaire) vor fi radicalizate de avangardisti (pictopoezia de la "75 H.P.", dicteul automat suprarealist sau colajul dadaist).

Arta poetica ilustreaza tocmai orientarea poeticului asupra lui insusi, caracterul autoreferential al poeziei moderniste. Constiinta lingvistica si nevoia teoretizarii sunt simptomele modernitatii in orice arta, deci si in lirica. Fara sa aiba un tipar formal specific, poeziile de tip arta poetica sunt o specie aparte, definita pe componenta tematica, prin care poetul isi afirma sau interogheaza raporturile sale cu lumea, cu transcendenta, cu cititorul sau cu limbajul.

Structurate de obicei monologic si confesiv, sub semnuldiscursului asumat prin persoana intai, artele poetice sunt expresii ale convingerilor proprii ale creatorilor, referitoare la misiunea poetului si la functia poeziei. Datorita caracteristicii lirismului modern de a produce texte autoreferentiale, aproape orice poezie modernista poate fi "citita" ca arta poetica.

Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Arta poetica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, plasata in des chiderea volumului Poemele luminii, este o marturie metaforica a viziunii poetului asupra lumii, cunoasterii si omului. Natura confesiv-declarativa a textului este sustinuta prin pronumele "eu", care apare in titlu si e reluat apoi insistent pe parcursul poeziei.

Eul liric isi enunta de la inceput, prin titlul poeziei, o convingere intima, generatoare a unei viziuni totalizatoare, cu con secinte etice si mai ales estetice, - aceea a refuzului de a interveni cu bruta litate, periclitand echilibrul fragil al lumii si strivindu-i frumusetea. Poetul atribuie sintagmei "corola de minuni a lumii" valoare de metafora revela torie, avand forta de a imagina un univers structurat dupa model platonician, circular, perfect, in care fiinta umana este plasata privilegiat, in centru.

Meta fora sugereaza o lume care are frumusetea, dar si fragilitatea florii, asupra careia orice interventie violenta poate avea consecinte distructive.Confesata, atitudinea poetului devine mesaj, prin reluarea identica a titlului in primul vers al poeziei: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / si nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntalnesc / in calea mea / in flori, in ochi, pe buze ori morminte."

Cea care are forta de a "strivi", adica de a deforma si chiar de a ucide, este, in viziunea poetica blagiana, "mintea", ratiunea sau -in limbajul filosofic al aceluiasi creator, cunoasterea paradisiaca, de tip logic. Calea rationala de cunoastere nu e adecvata pentru cazul in care obiec tul de cunoscut apartine sferei "tainelor". « mai multe referate din Romana