Argumentare - La tiganci

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Argumentare - La tiganci

Întâlnit încã din secolul trecut (în proza eminescianã ºi în unele nuvele ale lui Caragiale), proza fantasticã îºi are în Mircea Eliade pe cel mai important scriitor din proza româneascã modernã. Temele ºi motivele principale au ca punct de plecare miturile, relatia dintre sacru ºi profan, ieºirea din timp, geografia sacrã, misterul ºi magia.
Nuvela „La þigãnci” de Mircea Eliade dateazã din timpul când Eliade se afla la Paris(1959) ºi a foat publicatã într-un volum cu acelaºi titlu în anul 1969. Ea marcheazã începutul unei noi etape în creaþia literarã a lui M. Eliade, în descendenþa fantasticului filozofico-mitic eminescian.

Tema nuvelei se precizeazã pornind chiar de la titlu. Întâmplãrile redau tema ieºirii din timpul istoric, linear, ireversibil ºi a trecerii în timpul mitic, repetitiv. Ca teme secundare apar erosul, moartea, memoria, uitarea, frica. Ca motive apar: cãldura, timpul, cãlãtoria, umbra, grãdina, cartea, cifra 3, cifra 7, dansul, bãtrâna, birjarul, draperia, cafeaua, visul, labirintul, crinul.
Discursul epic se deschide în stilul prozei tradiþionaliste, printr-o naraþiune realistã. Aici se fixeazã reperele spaþio-temporale ºi se introduc unele personaje, inclusiv protagonistul.

Lumea descrisã este Bucureºtiul interbelic sub caniculã. Acest cadrul spaþial nu pare sã prevesteascã nimic deosebit. Aceastã realitate este dublatã însã de un plan secund, astfel cã o serie de imagini ºi cuvinte primesc caracter premonitoriu: cãldura, discuþia despre misteriosul colonel Lawrance al Arabiei, discuþia cu taxatorul, amintirea cã ºi-a uitat partiturile, etc.
Acest incipit realist poate da cititorului sentimentul unei lumi obiºnuite, stabile.
În arºiþa zilei apare apoi grãdina þigãncilor ca o oazã ispititoare într-o lume contopitã de cãldurã. Cãldura devine resortul acþiunii urmãtoare, iar casa þigãncilor cu dubla ei semnificaþie apare ca un spaþiu în care se poate întâmpla un miracol. La aceasta se adaugã pierderea partiturilor, astfel cã cele douã elemente determinã toatã aventura ciudatã a eroului. Treptat, Gavrilescu e cuprins de o amnezie bizarã cãreia cautã sã-i facã faþã.

Efortul memoriei îi deschide o breºã temporalã spre trecutul de la Charlottenburg „Dar se simþea obosit, istovit ºi se lãsã sã cadã pe bancã în plin soare...’Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva pe o bancã, fãrã un ban în buzunar’”. Din momentul când coboarã din tramvai, totul se petrece în contratimp, fapt sugerat de exclamaþia lui Gavrilescu: „prea târziu”.

Intrarea lui Gavrilescu în spaþiul grãdinii reprezintã o ieºire din profan ºi o pãtrundere în sacru. Trecerea este mediatã de una dintre þigãnci pentru cã Gavrilescu nu este un iniþiat, nu cunoaºte calea prin care un om poate pãtrunde în mister. Locul în care ajunge Gavrilescu aratã, de la început, câteva semne ciudate. Mai întâi, intrã într-o odaie cu luminã scãzutã, filtratã în albastru ºi verde prin ferestre. Atmosfera se încarcp treptat de ciudãþenii, locul pare situat într-o altã duratã temporalã faþã de timpul oraºului, lucru sugerat de bãtrâna care îi iese înainte: „Nu e grabã, spuse bãtrâna, avem timp, nu e nici trei.”. Cifra simbolizeazã un moment de perfecþiune a timpului sau un alt fel de timp, nemãsurat de acele ceasornicului. „Atunci sã ºtii cã iar a stat ceasul, ºopti bãtrâna, cãzând din nou pe gânduri.”.

Aºadar, în acest spaþiu, ceasornicul nu mai reprezintã un instrument capabil sã arate cum trece timpul.
Bordeiul în care este dus mai întâi Gavrilescu, dupã c a plãtit un fel de „vamã”, poate simboliza în sens arhaic un loc în care se desfãºoarã iniþierea. Ajuns aici, Gavrilescu uitã existenþa din afarã, dar intrã într-o stare în care, deodatã, amintirile devin foarte vii, deschizându-i privirea cãtre trecut. Memoria vie îi dã posibilitatea sã se întoarcã în vremea tinereþii, rãmasã pentru el ca o lume fericitã graþie întâlnirii cu Hildegard: „...în acea clipã se simþi deodatã fericit, parcã ar fi fost din nou tânãr, ºi toatã lumea ar fi fost a lui, ºi Hildegard ar fi fost a lui...”

Dupã 20 de ani de rãtãcire, graþie memoriei, îºi poate reface destinul alãturi de Hildegard. Este interesant cã schimbarea destinului în tinereþe ºi revenirea la acel destin stã sub semnul unei cãlduri ciudate, simbolizând combustia care marcheazã orice modificare profundã a lucrurilor.
În bordei, Gavrilescu participã la un ritual magic, cu sens iniþiatic, sub forma unui joc de ghicit þiganca din grupul a trei fete tinere care ar putea simboliza ursitoarele sau parcele. Rateazã proba, rãmânând un neºtiutor dupã cum se justificã: „...nu înþeleg ce vreþi sã spuneþi.”.Ratând aceastã iniþiere, Gavrilescu este condamnat sã rãtãceascã în spaþiul labirintic al bordeiului, rãtãcire echivalentã cu viaþa sa ratatã de pânã atunci.

Un lucru sugestiv e reprezentat în poveste de setea care îl stãpâneºte pe Gavrilescu. El nici nu þine seama de sfatul de a nu bea prea multã cafea, iar apoi îºi potoleºte setea cu apã. Setea lui Gavrilescu poate simboliza suferinþa ce defineºte condiþia umanã. Potolindu-ºi setea, Gavrilescu depãºeºte aceastã condiþie, nu întâmplãtor momentul este legat de ajungerea într-un alt spaþiu. Experienþa sa poate însemna o alunecare în moarte, fapt sugerat prin draperia care îl înfãºoarã ca un giulgiu.
Continuând pe acest fir, cafeaua simbolizeazã „apa moartã”, motiv prezent ºi în basmele populare ºi se leagã de somnul în care cade Gavrilescu dupã ce este învârtit în hora fetelor. A nu dormi înseamnã a rãmâne treaz în lumea spiritelor. Gavrilescu nu are aceastã putere, astfel cã somnul sãu simbolizeazã ignoranþa sau chiar moartea.

Dupã ce iese de la þigãnci, starea lui de confuzie devine tot mai presantã, culminând cu momentul când aflã cã însãºi Elsa a plecat demult în Germania, crezându-l mort. Concluzia lui Gavrilescu mãrturiseºte sentimentul sãu de derutã: „...se petrec lucruri ciudate în þara asta...”. Revenit la þigãnci, Gavrilescu este recunoscut, evenimentele se reiau, iar apoi o gãseºte în a ºaptea camerã pe Hildegard. Cãlãtoreºte cu ea în luntrea lui haron spre misteriosul loc „La pãdure”.
Aceastã ultimã cãlãtorie poate însemna o iniþiere în moarte, începe cu abandonarea stãrii de veghe ºi continuã cu intrarea într-o stare de visare ca într-un preludiu al morþii. Acesta e un moment de refacere a unui cuplu ratat care îºi împlineºte destinul abia acum, dupã moarte.

Perspectiva narativã se bazeazã pe naraþiunea la pers a IIIa care sporeºte ambiguitatea întâmplãrilor. Unghiul obiectiv, impersonal al naratorului nu rãmâne constant, ci se contamineazã pe alocuri cu unghiul personajului de la care preia o anumitã stare de surprindere ºi de teamã. Se observã cã prin prezenþa secvenþelor dialogate, scriitorul dã prioritate personajelor conturate prin intermediul vorbirii directe.

În expresie gramaticalã, titlul este un indice de spaþiu, destul de inexpresiv la prima vedere. Pus în relaþie cu povestea, se deschid o serie de conotaþii ale titlului. În primul rând, are un sens din perspectivã profanã, sugerat la început, unde oamenii vorbesc de casa þigãncilor ca despre un loc al plãcerilor. În context, cuvântul „bordei” atrage cuvântul „bordel” cu toate semnificaþiile sale. Din perspectivã sacrã, denumeºte un spaþiu al hierofaniei deoarece reprezintã o lume diferitã de cea realã, a iniþierii ºi a iniþiaþilor.
Nuvela este realizatã prin tehnica epicului dublu. Naraþiunea este realizatã prin înlãnþuirea celor opt episoade, care ar marca un numãr simetric de intrãri ºi ieºiri sau de treceri ale personajului de la o existenþã la alta, din planul real în planul ireal. Astfel cã episodul 1 reprezintã planul real; episoadele 2, 3, 4 reprezintã planul ireal; episoadele 5, 6, 7 reprezintã planul real, iar episodul 8 reprezintã planul ireal. Realul apare configurat prin lumea bucureºteanã a începutului de secol XX, iar irealul prin grãdina cu nucii foºnitori, bordeiul ºi casa cea mare a þigãncilor. Pendularea protagonistului între real ºi ireal redã un itinerar spiritual: de la profan la sacru, de la viaþã la moarte.

Personajul principal este un ins banal, ratat, tipul antieroului din proza modernã. Portretul personajului se contureazã în prmiul episod, prin autocaracterizarea devenitã laitmotiv în episoadele urmãtoare: „Pentru pãcatele mele sunt profesor de pian.(...) Eu am o fire de artist.” Atitudinea personajului este redatã, în mod realist, prin dialog, monolog interior ºi gesturi. « mai multe referate din Romana