Alexandru Lapusneanul

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Alexandru Lapusneanul

Opera Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi este o nuvela istorica.

Publicatã în primul numãr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lãpuºneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puþin în douã puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale ºi cel care recomanda subiecte autohtone de inspiraþie.Materialul este preluat din „cronice bãtrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, ºi, pentru episodul omorârii lui Moþoc, din Miron Costin (de unde prelucreazã scena uciderii lui Batiºte Veveli).
Tema nuvelei este istoricã – perioada medievalã moldoveanã (perioadã în care luptele pentru domnie duc la sãrãcie), politica de îngrãdire a marii boierimi de cãtre domnitor ºi ilustreazã evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lãpuºneanul(1564-1569).

Aspectul de opera dramatica este accentuat de structurarea nuvelei in patru capitole, cu o situare spatio-temporala distincta,fiecare avand cate un moto definitoriu: „Dacã voi nu mã vreþi, eu vã vreu…”;„Ai sã dai samã, Doamnã!…”; „Capul lui Moþoc vrem…”;„De mã voi scula, pre mulþi am sã popesc ºi eu…”.
Subiectul urmeazã o desfãºurare ascendentã ºi o clasicã evoluþie a momentelor.
Expoziþiunea: Alexandru Lãpuºneanu revine în Moldova cu scopul de a-ºi relua scaunul domnesc, dupã ce, cu eforturi îndelungate, izbutise sã-l alunge „pre rãpitorul” ªtefan Tomºa, care-i urmase la domnie. Lãpuºneanu fusese înlãturat de pe tron din cauza trãdãrii unor boieri, aceiaºi care acum îl întâmpinã aproape de graniþã: vornicul Moþoc, postelnicul Veveriþã, spãtarul Spancioc ºi Stroici. Aceºtia vor sã-l convingã sã renunþe la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubeºte”.

Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”, Alexandru Lãpuºneanu este hotãrât sã se instaleze pe tronul Moldovei rãspunzând boierilor cu fermitate: „Dacã voi nu mã vreþi, eu vã vreu […] ºi dacã voi nu mã iubiþi, eu vã iubesc pre voi […] Sã mã întorc? Mai degrabã-ºi întoarce Dunãrea cursul îndãrãpt”.

Desfãºurarea acþiunii: Speriat de ameninþãrile lui Lãpuºneanu, Moþoc cade în genunchi ºi-l roagã sã nu-i pedepseascã dupã fãrãdelegile lor, dar acesta le promite sã-i cruþe, ba mai mult, îi fãgãduieºte cã „sabia mea nu se va mânji în sângele tãu”. Dupã fuga lui Tomºa, Lãpuºneanu se aºeazã pe tronul Moldovei ºi trece la pedepsirea asprã a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai micã greºeala dregãtoreascã, la cea mai micã plângere […], capul vinovatului se spânzura în poarta curþii […] ºi nu apuca sã putrezeascã, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soþia lui Lãpuºneanu ºi fiica „bunului Petru Rareº”, înspãimântatã de cruzimile ºi crimele înfãptuite de soþul sãu, îl roagã sã nu mai verse sânge ºi sã înceteze cu omorurile, impresionatã fiind de cuvintele vãduvei unui boier ucis, care o ameninþase „Ai sã dai samã, doamnã!”. Zâmbind, Alexandru-vodã îi promite „un leac de fricã”.

Punctul culminant: Alexandru Lãpuºneanu „fãcuse de ºtire tuturor boierilor” sã participe împreunã la slujba de la Mitropolie, dupã care erau cu toþii invitaþi „sã prânzeascã la curte”, cu scopul de a împãca pe domnitor cu boierii. Ca niciodatã, în ziua aceea Lãpuºneanu vine la bisericã îmbrãcat „cu toatã pompa domneascã” ºi, dupã ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sãrutat moaºtele sfântului”, rosteºte un discurs emoþionant în finalul cãruia îºi cere tuturor iertare pentru cã a vãrsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospãþ însoþiþi fiecare de câte douã-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la numãr”.

Spre sfârºitul ospãþului, la semnul domnitorului, „toþi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele ºi-i omoarã pe toþi boierii. Lãpuºneanu pune apoi sã se reteze capetele celor uciºi, dupã care le aºezã în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt ºi pe a celor mai mari deasupra, dupã neam ºi dupã ranguri, pânã ce fãcu o piramidã de patruzeci ºi ºapte cãpãþâne, vârful cãreia se încheia prin capul unui logofãt mare”. Când terminã, o cheamã pe domniþa Ruxanda sã-i dea leacul de fricã, promis, care leºinã la vederea acestei grozãvii spre dezamãgirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc sã se bucure, ea se sperie”. În acest timp, puþinii slujitori aflaþi în curte, care scãpaserã cu viaþã, „dasã larmã pe la casele boierilor”, aºa cã o mulþime „de norod, tot oraºul” venise la porþile curþii domneºti. Lãpuºneanu, înºtiinþat de venirea norodului, trimise pe armaº sã-i întrebe „ce vor ºi ce cer” ºi-ºi exprimã faþã de Moþoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”.

Moþoc este de acord, deoarece dacã au murit atâþia boieri, „nu-i vro pagubã c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebatã ce vrea, „prostimea rãmasã cu gura cãscatã”, deoarece ei veniserã fãrã un scop anume, ci se luaserã unii dupã alþii, ca ºi acum când începurã sã-ºi strige nemulþumirile: „Sã se micºoreze dãjdiile! […] Sã nu ne mai jãfuiascã! […] Am rãmas sãraci! N-avem bani! Ne i-au luat toþi Moþoc!”. ªi brusc, toþi ca unul, strigau „Capul lui Moþoc vrem!”. Profitând de aceastã situaþie, Lãpuºneanu îl dã pe Moþoc mulþimii, care se repezi asupra lui ca o „idrã cu multe capete […] ºi într-o clipalã îl fãcu bucãþi”, pedepsind astfel un boier trãdãtor, fãrã ca sabia lui sã se fi mânjit de sânge, aºa cum îi promisese.

Deznodãmântul: Timp de patru ani Lãpuºneanu îºi respectã promisiunea fãcutã Doamnei Ruxanda ºi nu mai ucide nici un boier, dar nãscoceºte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tãia mâni, ciuntea ºi seca pe care avea prepus”. Era totuºi neliniºtit pentru cã nu pedepsise pe Spancioc ºi Stroici, pe care nu reuºise sã-i gãseascã, simþindu-se mereu în pericol de a fi trãdat de aceºtia. Se mutã în cetatea Hotinului, unde se îmbolnãveºte „de lingoare” ºi, „în delirul frigurilor”, îl mustrã conºtiinþa pentru toate cruzimile înfãptuite, îl cheamã la el pe mitropolitul Teofan, cãruia-i cere sã-l cãlugãreascã.

Trezindu-se din starea de inconºtienþã ºi vãzându-se îmbrãcat în rasa de cãlugãr, Lãpuºneanu se enerveazã foarte rãu, îºi pierde complet controlul ºi-i ameninþã cu moartea pe toþi, inclusiv pe soþia ºi fiul sãu: „M-aþi popit voi, dar de mã voi îndrepta, pre mulþi am sã popesc ºi eu”. Îngrozitã de ameninþãrile lui Lãpuºneanu, Doamna Ruxanda acceptã sfatul lui Spancioc de a-i pune soþului ei otravã-n bãuturã. Scena otrãvirii este cutremurãtoare, Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei: spume fãcea la gurã, dinþii îi scrâºneau, ºi ochii sãi sângeraþi se holbaserã”, pânã când, în sfârºit, „îºi dete duhul în mânile cãlãilor sãi”. A fost înmormântat la mãnãstirea Slatina, unde „se vede ºi astãzi portretul lui ºi a familiei sale”.

Imaginea lui Lãpuºneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie ºi desigur nici nu se recomandã din punctul de vedere al cerinþelor impuse de o operã beletristicã.
Alexandru Lãpuºneanu este personajul principal al nuvelei cu acelaºi titlu prin calitãþi de excepþie ºi efecte extreme, Negruzzi reuºind sã întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este aºezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca ºi acþiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.

Aºa cum e înfãþiºat, trãsãtura sa dominatã, care le subordoneazã pe toate celelalte, este dorinþa de putere, de a o cuceri ºi de a o pãstra cu orice preþ.
Erou romantic, Lãpuºneanu este alcãtuit din puternice trãsãturi de caracter, un personaj excepþional, ce acþioneazã în împrejurãri deosebite. Autorul îºi urmãreºte personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrãrii în þarã ºi pânã în clipa morþii. Tot ceea ce se întâmplã în aceastã nuvelã poartã pecetea duritãþii lui Lãpuºneanul.
Negruzzi utilizeazã dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-ºi propriile sale trãsãturi prin intermediul gesturilor, al gândurilor.
Negruzzi însoþeºte replicile cu observaþii asupra fizionomiei personajului, care reflectã trãirile interioare ale eroului: „rãspunse Lãpuºneanul, a cãruia ochi scânteiarã ca un fulger”.
« mai multe referate din Romana