A unsprezecea elegie - de Nichita Stanescu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: A unsprezecea elegie - de Nichita Stanescu

De 15 milioane de ani Universul „aleargã” în toate pãrþile deodatã, fãrã sã dea semne cã ar obosi. Dar va veni o vreme, când, într-un alt efort de voinþã, „înaintarea, goana, ea însãºi mã va întrece ºi se va îndepãrta de mine” (elanul vârstelor mature), „ºi va sta”. Este fracþiunea de secundã în care Universul se va opri din expansiune ºi va parcurge o alergare înapoi, spre origini, însã pe trasee modificate faþã de cele iniþiale: „cu steaguri de frig, cu scuturi de sin¬gurãtate, înapoi spre mine însumi alerg, smulgându-mã de pretutindeni”.

E sfârºitul de august, când mijeºte toamna; e vârsta de 50 de ani, când îþi culegi de pretutindeni aducerile-aminte. La nivel cosmic, vorbim de epui¬zarea treptatã a re¬zervoarelor de combustibil in¬terstelar; galaxiile se vor stinge rând pe rând, pânã când ultimele stele se vor transforma în pitice albe.

La un moment dat, lumina se va retrage în gãoace, iar gravitaþia va stãpâni întreg Universul; materia se va contracta atât de mult încât nu va rãmâne decât un bob de sãmânþã. O sãmânþã nãscãtoare de alt univers, dupã ce iarna hiperboreeanã îºi va lichefia „oa¬sele ei albe ºi lungi”.
Purificaþi de aceste metamorfoze, vom intra „curãþiþi în muncile de primãvarã”, cãci noi, oamenii, suntem seminþele, suntem aidoma Universului; „noi suntem cei vãzuþi din toate pãrþile deodatã”, aleph la puterea aleph.

Totul e simplu, ne spune Nichita. Noi suntem seminþele ºi ne pregãtim din noi înºine sã ne azvârlim în altceva, cu mult mai înalt, în altceva care poartã numele primãverii. Totul e atât de simplu.

Cojile oului se vor sparge din nou, iar Universul va începe sã expandeze cu o vitezã bine definitã, „alergând” în toate direcþiile deodatã. În spiralele galaxiilor se vor naº¬te planete ºi sori, iar lumina se va încovoia sub efectul încã palid al gravitaþiei. Undeva în spaþiul cosmic, o planetã albastrã. Materia se organizeazã în celule.

„Alergau celulele pânã când se transformau în plante. Plantele se înghe¬suiau între ele pânã când deveneau de carne. Carnea se spri¬jinea atât de puternic în ea însãºi, încât interiorul ei de¬venea os. Alergau animalele atât de înghesuite unul într-altul, pânã când vârful alergãrii lor deveni mai¬muþã ºi maimuþa om. Se fã¬cea cã oamenii alergau pânã când se schim¬bau în cuvinte, ºi, oh, puternicile cuvinte, la rândul lor, alergau nãscând idei” (Nichita Stãnescu, Respirãri, 1982, p. 164)
Elegia a unsprezecea deschide de fapt o carte a viitorului, cãci „primãvara” este simbolul nud al noului ciclu cosmic ce se prefigureazã.

Nichita descoperã taina profeþiilor atunci când accede viitorul prin creº¬terea vitezei de procesare a informaþiei. În alt loc precizeazã: „Viteza cea mai mare este viteza gândului. Viteza gândului având un caracter abstract e singura vitezã care poate fi infinitã.” (Respirãri, 1982, p.112).
*
Elegiile sunt o contemplare, un parcurs al umanitãþii din perspectiva spiritului uman, spirit ce minimalizeazã, fãrã a nega, orice componentã a fiziologiei.

Patru ani mai târziu, pe un exemplar al ediþiei în lim¬ba francezã a Elegiilor (Editura Eminescu, Bucureºti, 1970), oferit prietenului Gheor¬ghe Tomozei, Nichi¬ta a scris: „... pe aceastã carte a unei deznãdejdi, nici acum cu trecerea vremii vindecatã; pe aceastã carte al cãrei noroc literar mã înspãimântã, echivalând cu o laudã pentru un ochi care plân¬ge: - Ce frumos plângi!” (vezi Album…, 1984, p. 410).
« mai multe referate din Romana