Statutul persoanei fizice in dreptul international privat
5x puncte
categorie: Drept
nota: 8.07
nivel: Facultate
Conflictul negativ se referă la apatridie, adică la situația când o persoană, ca urmare a renunțării la cetățenia originară nu dobândește cetățenia nici unui stat. Apatridia poate lua naștere și ca urmare a inadvertenței legislațiilor diferitor state în materia cetățeniei, fapt ce nu permite de a încadra persoana respectivă în nici unul din câmpurile de acțiune ale acestor legi. Astfel, copiii uno[...]
DOWNLOAD REFERAT
Preview referat: Statutul persoanei fizice in dreptul international privat
Pentru a reduce sau chiar a elimina consecințele negative ale apatridiei au fost elaborate și adoptate, sub auspiciile ONU, unele convenții speciale, cum ar fi Convenția de la New York din 1954 privind statutul apatrizilor și Convenția din 1961 pentru reducerea cazurilor de apatridie. Apatridul este pus în situații destul de nefavorabile.
Astfel, din cauza că nu are stabilită nici o legătură politico-juridică
cu vreun stat el este lipsit de orice protecție diplomatică și, prin urmare, riscă să devină victima anumitor acte de discriminare. Apatridul este obligat să respecte legislația statului de reședință. Acest fapt a condus, în consecință, la ideea că legea care are cea mai strânsă legătură cu statutul său personal este legea statului unde își are domiciliul, iar, în lipsă, reședința. Aceasta va fi considerată legea sa personală.
Starea civilă și conflictul de legi.
Participarea ființelor umane la raporturile juridice de drept privat nu poate fi concepută fără o identificare corespunzătoare a acestora. Identificarea persoanei fizice în raporturile juridice în care aceasta participă înseamnă individualizarea ei concretă cu ajutorul unor atribute sau elemente de identificare stabilite de lege. Starea civilă, alături de nume și domiciliu, face parte din cadrul acestor atribute. Normele dreptului internațional privat vor fi acelea care vor desemna legea aplicabilă acestor atribute atunci când în cadrul raportului legat de identificarea persoanei fizice se întâlnește un element de extraneitate.
Noțiunea de stare civilă, statut civil sau pur și simplu starea persoanei provine din sintagma latină status civitatis care desemna atributele necesare pentru a poseda calitatea de subiect de drept. În dreptul roman, aceste atribute erau în număr de trei: status libertatis, status civitatis și status familiae. Pentru ca cineva să se bucure de calitatea de subiect de drept trebuia să fie liber și nu sclav, să fie cetățean și nu latin sau peregrin, să fie șef de familie și nu alieni juris. Prin urmare, din perspectiva dreptului internațional privat, starea civilă nu poate fi privită decât ca fiind parte componentă a statutului personal, fiind guvernată de legea personală.
În prezent, starea civilă cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică ca subiect de drepturi și obligații și prin care se stabilește poziția juridică a acestei persoane față de familia din care face parte. Elementele pe care trebuie să le cuprindă starea civilă în vederea individualizării unei persoane fizice, precum și modul în care aceste elemente trebuie să fie supuse înregistrării, sunt guvernate în mod imperativ de lege, consfințindu-se, astfel, caracterul de legalitate al stării civile. Acest caracter impune ca de la început (de la naștere) și până la sfârșit (la moarte) starea civilă să fie cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziții cu caracter imperativ, depinzând mai mult sau mai puțin de voința titularului ei.
În consecință, dintr-o posibilitate abstractă prevăzută de lege, starea civilă, prin intermediul actelor de stare civilă, devine o realitate tangibilă. În același timp, o persoană nu-și poate alege o stare care nu este conformă prevederilor legale sau să solicite înregistrarea unor acte sau fapte de stare civilă ce nu sunt prevăzute de lege. Starea civilă cuprinde calități de individualizare a persoanei ce impun o stabilitate în timp. Așadar, profesia este o calitate care poate contribui la individualizarea și identificarea acesteia.
Dar, deși ea prezintă o relativă stabilitate, este nesemnificativă pentru faptul că o persoană poate avea o pluralitate de profesii. Aceste calități ale stării civile, pe lângă faptul că se bucură de legalitate și stabilitate, se mai cataloghează și printr-un caracter de unicitate. Tocmai datorită faptului că starea civilă cunoaște o reglementare imperativă, de ordine publică, fiind indivizibilă și legată strict de statutul persoanei nu putem concepe ca aceasta să fie guvernată de o altă lege decât de legea națională.
În doctrina juridică au fost date mai multe definiții stării civile. Acest lucru se datorează, în cea mai mare măsură, lipsei unei definiții legale a stării civile. Definițiile oferite de doctrină diferă de la un autor la altul, starea civilă prezentându-se, în acest sens, ca fiind acel teren juridic din literatura de specialitate ce lasă loc unei polemizări perpetue.
Prin urmare, nu numai definirea conceptului de stare civilă diferă, ci și cuprinsul acesteia variază de la un autor la altul. Cu toate acestea, în mod cumulativ, aceste definiții oferă acel contur necesar conceptului de stare civilă. Generalizând, starea civilă reprezintă „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această semnificație”. « mai multe referate din Drept