Scrisorile eminesciene

1x punct

categorie: Romana

nota: 7.04

nivel: Liceu

Analizînd “Scrisorile” lui Eminescu ca pe niște satire, G. Călinescu le raportează la modele clasice (Boileau) si romantice (V. Hugo). El descoperă numeroase poezii si versuri satirice in lirica eminesciana de dinainte de 1883 si explică: “Satiricii de felul lui Boileau sînt de obicei plați, fară imaginație. Eminescu, ca și V. Hugo, e un liric, si odata ridicat de la pamint, zbo[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Scrisorile eminesciene

Analizînd “Scrisorile” lui Eminescu ca pe niște satire, G. Călinescu le raportează la modele clasice (Boileau) si romantice (V. Hugo). El descoperă numeroase poezii si versuri satirice in lirica eminesciana de dinainte de 1883 si explică: “Satiricii de felul lui Boileau sînt de obicei plați, fară imaginație. Eminescu, ca și V. Hugo, e un liric, si odata ridicat de la pamint, zboară în ceruri din ce în ce superioare. De la sarcasm el trece la violență...”. Este deosebirea dintre satira clasica, potolită și instructiva, specie didactica, si satira romanticilor, care se invecineaza cu pamfletul.

Dintre “Scrisorile” eminesciene , al II-a si a III-a contin versurile satirice cele mai originale. in proiectul initial al lui Eminescu, Srisoarea III, ca si imparat si proletar, urma sa se integreze in vastul poem Memento Mori ca episod final. Ulterior, a rescris-o in alt metru si i-a dat o noua individualitate numind-o Patria si patriotii, edificator pentru intentiile scriitorului. Versiunea finala a aparut sub un titlu neutru, mai putin apasat, dar problematica a ramas aceeasi.

Primele patru scrisori, gîndite de poet ca o unitate, au fost publicate in 1841, fiind rodul a mulți ani de elaborare. Ordinea in care sunt notate scrisorile nu corespunde ordinii in care au fost scrise (II, IV, III, I, V). Inițial ele au purtat titlul de satire.Tematica acestor scrisori are în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, este un poem filozofic,cu o structură romantică,abordează relația omului de geniu cu timpul și societatea mărginită,nașterea,evoluția și dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poemul relevă dubla ipostaza a omului de geniu,a cugetătorului-pe de o parte,meditația filozofică asupra marilor probleme,precum și satira determinată de relația omului de geniu cu societatea incapabilă de a înțelege condiția geniului. Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, în Scrisoarea III Eminescu realizează o amplă meditație asupra trecutului din perspectiva prezentului și a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul politic.Geneza este legată de perioada de ziarist la "Timpul". Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivității române în momentul independenței de stat din 1877.

'Scrisoarea I' este o creație de factură filozofică, aparută în perioada maturitații artistice a poetului, si facînd parte din seria celor cinci scrisori. Lucrarea, romantică, abordeaza condiția geniului în raport cu posteritatea si cu societatea omenească, surprinzînd, în tablouri grandioase, geneza și stingerea universului.
Poezia este, în același timp, o meditație filozofică despre spațiu și timp, despre existenta, pe tema 'fortuna labilis', dar si o satiră cu accente elegiace, referitoare la soarta geniului pe pamant și în eternitate.
În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual și cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.

În a doua parte poetul nuanțează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spațiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări și izvoare la țărmuri, și apoi imaginea se restrînge: “Și în cîte mii de case lin pătruns-ai prin ferești/ Cîte frunți pline de gînduri, gînditoare le privești“. În continuare poetul înfățișează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr/ Altul caută în lume și în vreme adevăr“.

În continuare poetul se oprește la condiția vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate/ Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi/ Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi/ Uscăți așa cum este, gîrbovit și de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr“.

Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozițional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Apar aici motivele macrocosmusului și microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbește despre un previziblil sfîrșirt al lumii: soarele îl vede “trist și roș“, planetele “îngheață“ și timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrșit să domnească din nou această noapte a “neființei“ și “ eterna pace“.

Partea a patra este consacrată poziției vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înșiși și cu omenirea întreagă: “Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate“. Voințele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilității timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbește despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive.

Imposibilitatea cunoașterii propriei vieți, lasă considerarea operei omului de geniu la discreția răuvoitorilor, a invidișilor: “Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ O să-și bată alții capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influențat pe Eminescu și în versurile: “Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de țărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în fața morții: “Mîna care-au dorit sceptrul universului și gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“.

Pe un ton ironic poetul își imaginează cum se vor desfășura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenți, ipocriți: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei și se va rezuma doar la “bibliografia subțire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăți“.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles