Modele epice in romanul interbelic

2x puncte

categorie: Romana

nota: 9.77

nivel: Gimnaziu

Pentru unii, „Iliada” sau „Eneida” sunt romanele celor vechi; pentru alții, întâiul roman sunt abia les chansons de geste , pentru a treia categorie, ar fi fără sens să numim romane prozele anterioare secolului XVIII; în sfârșit, sunt destui care încep romanul cu Balzac. Prin intermediul romanului, își fac loc în literatură viața obișnuită, omul comun, cotidianul; romanul o[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Modele epice in romanul interbelic

Pentru unii, „Iliada” sau „Eneida” sunt romanele celor vechi; pentru alții, întâiul roman sunt abia les chansons de geste , pentru a treia categorie, ar fi fără sens să numim romane prozele anterioare secolului XVIII; în sfârșit, sunt destui care încep romanul cu Balzac. Prin intermediul romanului, își fac loc în literatură viața obișnuită, omul comun, cotidianul; romanul oferă cititorului – de ieri și de azi – o „mitologie”, este adică o formă populară a imaginației. Ceea ce e curios și greu de elucidat teoretic, este că toate aceste constatări se pot, în egală măsură, documenta pe baza romanelor existente. Teoria romanului conține câteva contradicții în înseși premisele ei; a le înlătura înseamnă a spulbera genul ca atare; a le accepta echivalează cu a face imposibilă o explicație coerentă. Iar dacă, după toate acestea, mai luăm în considerare și evoluția istorică a genului, dificultățile sporesc considerabil.

Ar fi oare mai firesc, în aceste condiții, să renunțăm cu totul la a vorbi despre roman în general, mulțumindu-ne cu romanele de care dispunem? Începând cu Thibaudet și sfârșind cu nu știu care critic actual, puțini au renunțat, în ultima jumătate de secol, la a fixa romanele în solul unei teorii despre roman.
Critica fiind o artă și nu o știință, ea poate și trebuie să fie totuși distinsă de literatură, al cărui „studiu sistematic” este.
Ordinea trebuie făcută înainte de orice în limbaj. Oricine a răsfoit câteva studii despre roman și-ar putea face o idee de diversitatea, adesea contradictorie,a terminologiei folosite. Se remarcă în general două tendințe: una pe care aș numi-o neglijentă și alta, pe care aș numi-o pedantă. Critica neglijentă moștenește libertățile impresionalismului, limbajul lui boem, artistic, fermecător. Critica pedantă moștenește rigiditățile pozitivismului de la sfârșitul secolului trecut, limbajul lui scrobit, științific, rebarbativ.

Critica americană a mers până la a deosebi un narator credibil de unul necredibil. În romanul vechi toți naratorii sunt din prima categorie (sau, cel puțin asta este intenția autorilor, pe care cititorii nu o pun în discuție). În romanul mai nou, din contra, cei mai mulți naratori sunt deliberat subminați, în autoritatea și în cinstea lor, de către autori, care-și iau distanțe de ordin moral, filosofic, stilistic. Pe de altă parte, din clipa în care romancierii descoperă acest „joc” (această strategie complexă), ei îl folosesc și ca să-și inducă în eroare cititorii, punându-le perspicacitatea la încercare în astfel de împrejurări, ei își lipsesc cititorii de mijlocul de a distinge între autor și narator.

Să admitem totuși, ca indispensabile, două premise: și anume că așa cum naratorul poate fi exhibat de autor, scos la iveală, „distanțat” de el, tot astfel poate fi și ținut secret; și că în orice roman, trebuie să existe cineva care narează, indiferent de dorința autorului de a dezvălui persoana care îndeplinește acest rol sau de a nu îngădui o identificare. Punând problema în acest fel, vom înțelege că naratorul este un procedeu retoric utilizat de autor și că acest procedeu diferă de la un tip de roman la altul. În literatură, nimic nu este în chip absolut natural. Ceea ce la un moment dat este considerat așa, devine în altă conjunctură artificial. Prezența sau absența naratorului, identificarea sau separarea lui de autor, investirea personajelor cu această sarcină, toate acestea sunt procedee retorice, artificii, strategii. Distincția dintre autor și narator trebuie păstrată ca o distanță și ca o tensiune: ideologică și stilistică.

Aici e cazul să explicăm și o altă distincție: între perspectivă și actul propriu-zis al narării. Perspectiva este punctul de vedere; actul de a nara este vocea povestitorului.
Este evident că „povestirea” implică cel puțin două planuri principale: al narațiunii (prin care înțelegem acțiunea, personajele, pe scurt diegeza) și actul de a nara (timpuri, aspecte și moduri specifice). Cuvântul „povestire” le implică pe amândouă și e utilizat, în plus, și ca nume al unei specii de proză. Se admite azi că există două moduri de a înfățișa acțiunea sau personajele unui roman, două strategii prin care ele apar cititorului: unul direct, constând în „povestire”, relatare sau discurs, și altul indirect, constând în prezentare sau punere în scenă. În acest context retoric, discursivitatea caracterizează tipul de roman personal, în care un autor sau un narator se exprimă în chip nemijlocit, și se opune dramatizării, înscenării evenimentelor, din romanul de tip impersonal sau pluripersonal, în care naratorul se identifică cu o voce supraindividuală („Ion”) sau cu diferite voci și perspective individualizate („Concert din muzică de Bach”).

Cu aceste precizări în chip de preambul, putem porni în căutarea modelului nostru.
Să luăm mai întâi în considerare unele dintre propunerile existente. Cum am putea nega faptul, în această ordine de idei, că romanul se împarte, după expresia lui Thibaudet, între aventură și eros, împărțindu-și totodată publicul? Un prim model este sugerat chiar de această separație. Roman al aventurii, în sens larg, este acela care corespunde unei imaginații active și virile: romanul social și politic, al explorării lumii exterioare, al cuceririi, fie cucerirea intelectuală; religioasă ori de altă natură.

El se bizuie pe un ideal de vigoare fizică și morală, și presupune un cititor doritor de mișcare, de acțiune, de luptă. Celălalt tip, romanul erotic, este „feminin”, în măsura în care este psihologic, secret, interior.Analiza psihologică e formă subtilă de bârfă, o cancanerie. De aceea e „feminin” psihologismul. Romanul românesc urmează și el o linie dublă. Prin Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu sau Preda ilustrează socialul, politicul, fresca și aventura; prin Duiliu Zamfirescu, G. Ibrăileanu, Hortensia Papadat-Bengescu și Holban ilustrează analiza psihologică, tipologia feminină, dramele sufletului.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles