Mihai eminescu (oglinda lui eminescu)

2x puncte

categorie: Romana

nota: 8.22

nivel: Gimnaziu

     Cu totii stim ce este o oglinda: un obiect din metal sau sticla, de diferite forme, având o fata acoperita cu un strat metalic ce formeaza o suprafata neteda si lucioasa care are proprietatea de a reflecta razele de lumina si de a forma astfel, pe partea lucioasa, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentata si de suprafata unei ape curate si limpezi, de o gheata neteda si lucioasa s[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Mihai eminescu (oglinda lui eminescu)

     Cu totii stim ce este o oglinda: un obiect din metal sau sticla, de diferite forme, având o fata acoperita cu un strat metalic ce formeaza o suprafata neteda si lucioasa care are proprietatea de a reflecta razele de lumina si de a forma astfel, pe partea lucioasa, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentata si de suprafata unei ape curate si limpezi, de o gheata neteda si lucioasa sau de o placa de marmura, dar si de multe alte obiecte cu însusirile descrise mai sus.

     Oglindirea este un fenomen natural si el exista de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor si a refractiei luminii, iar despre Arhimede se spune ca ar fi aprins corabiile dusmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienta acestuia a fost dovedita prin anul 1747 de catre învatatul Buffon, în preajma Parisului.

     În legatura cu acest fenomen exista o multime de lucruri cunoscute, dar si multe întrebari care nu si-au gasit nici astazi raspunsul. Oglinda inverseaza stânga cu dreapta, dar nu si susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a nascut vii controverse, mai ales ca pot fi construite si oglinzi care sa nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul sau Stâng sau drept? publicat în volumul Amuzamente matematice o cale simpla de a confectiona o oglinda "ciudata": se aseaza doua oglinzi obisnuite astfel încât sa formeze un unghi drept. Daca se roteste aceasta oglinda cu 90 de grade imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.

     Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru ca însasi lumina este înca un miracol. Unele consideratii filozofice au legatura cu acest fenomen iar întelegerea lui ar putea aduce multe lamuriri. Alice din tara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei ca "merg pe cealalta cale". De-a lungul timpului toti marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinta din acest izvor.

     Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulata Tema oglinzii în poezia franceza, distinge doua mari perioade: evul mediu, când oglinda metalica avea dimensiunile fetei umane, si romantismul, când oglinda de sticla capata statura umana. Autorul studiului descopera si unele coincidente care îl determina sa-si puna întrebarea daca tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate si claritate. Între cele doua epoci de cultivare asidua a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care oglinda este reflectata în literatura franceza doar în scurta perioada a barocului.

     În poezia româneasca, mitul oglinzii ocupa un loc central si apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezenta deseori într-o perspectiva cosmica. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spatii si de a transpune ca un obiect de apropiere. Lentilele nu exista sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflectie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distante enorme, atât spatial cât si temporal.

     Cât stia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Calinescu spunea ca: "Eminescu nu era însa, hotarât, un om de stiinta si nici macar un cunoscator sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.". Totusi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa. Eminescu, "sfântul preacurat al ghiersului românesc" cum îl numeste Tudor Arghezi, este constient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplica si le gaseste în fiecare obiect luminat din jurul sau.

     Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar si luna, marmura, gheata si, desigur, oglinda propriu-zisa. În acelasi timp poetul vizeaza si lumi duale, simetrii si asimetrii, jocuri de umbre si lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor si idealurilor tineresti poetul s-a exprimat prin tonalitati majore, culori vii si lumini curate. Poezia tineretii - tânjind dupa bucuria clipei de dragoste si împlinirea iubirii desavârsite - abunda de vegetatie si vesnice sclipiri de ape. Prezenta constanta a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristica acestei perioade. Apa joaca un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fina si tremuratoare în întunericul padurii, si unul sonor, de acompaniament al starilor sufletesti.

     Lacul reprezinta probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa linistita, el participa în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: "În lacul cel verde si lin / Resfrânge-se cerul senin," (Frumoasa-i - 1866). În Craiasa din povesti apa aduce alte virtuti plastice: "Lânga lac, pe care norii / Au urzit o umbra fina, / Rupta de miscari de valuri / Ca de bulgari de lumina...". La fel si în Lacul: "Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarca; Tresarind în cercuri albe / El cutremura o barca".

     Lacul sclipeste adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagan al întregului univers: "Tresarind scânteie lacul / Si se leagana sub soare;" (Freamat de codru - 1879). Stelele nu se vad întotdeauna pe cer, ci direct pe pamânt, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: "Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri," (Revedere - 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta si zâne: "În lacu-adânc si neted, în mijlocul de lunce / Parea ca vede zâne cu par de aur ros." (Codrul si salon).

     Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindita a unui castel? "În lac se oglinda castelul. A ierbii / Molatece valuri le treiera cerbii." (Diamantul nordului - Capriccio). Conform unui principiu care spune ca drumul razei de lumina nu depinde de sensul ei de propagare, cunoscut în fizica sub denumirea de principiul reversibilitatii drumului razelor de lumina, imaginea poate fi privita ca izvor si invers, izvorul ca imagine. Eminescu ofera retete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie sa privesti cum apa se scurge în cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede si curata, purtatoare permanenta a minunatei proprietati de a oglindi lucrurile: "Ca sa vad-un chip,se uita / Cum alearga apa-n cercuri, / Caci vrajit de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri"(Craiasa din povesti-1876).

     Refractia luminii este un fenomen des surprins în poezia eminesciana. Cerul se rasfrânge în apa lacului pâna în adâncul acestuia: "Ca cerul ce priveste-n lac / Adâncu-i surprinzându-l." (Sa fie sara-n asfintit - 1882). Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt partasi împreuna cu undele lacului: "Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Si undelor pe lac." (Din cerurile-albastre). Lebada, asociata uneori cu lacul, pluteste pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu niste oglinzi: "Aripile-i albe în apa cea calda / Le scalda, / Din ele batând, / Si-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le întinde: / O barca de vânt." (Lebada).

     Asa cum sustine Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881) a fost inspirat de lacul de lânga castelul Otetelesanu, la care iesea poetul cu Maiorescu, Slavici si altii. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni si mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre si lumini întâmplate între castel si lac, în miscari molcome taiate de lebede pe unde, în respirarea apelor. Luminile lunii sunt însotite de sunete delicate, apele, padurile si luceferii participa la aventura îndragostitilor porniti în plimbarea linistita pe lac. Razele prin care se petrece refractia luminii prin undele lacului poarta cu ele vesnicia imaginii: "Sta castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. / Se înalta în tacere dintre raristea de brazi, / Dând atâta întunerec rotitorului talaz.".

     Dualitatea imaginii pe care o reprezinta oglinda este întâlnita aproape pretutindeni. Desi dincolo de oglinda se afla o lume virtuala, ea este simetrica lumii reale în care traim iar imaginea reflectata este adeseori cea care ne arata exact asa cum suntem, dar ne ofera si perspectiva unei constructii noi. Shakespeare spunea într-un sonet: "Privindu-te-n oglinda spune-i celui / ce te repeta, ca e timpu-acuma / alt chip s-aduca-n lume, ...".

     Vesnicul prieten al poetului, izvorul lui Eminescu este si el un obiect al reflectiei luminii, prin care îti poti afla imaginea proprie prin oglindire: "Si Narcis vazându-si fata în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndragitul, singur el îndragitorul. / Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sa o prinda, / Când cu ochii mari, salbateci se priveste în oglinda, / Subtiindu-si gura mica si chemându-se pe nume / Si fiindu-si sie draga cum nu-i este nime-n lume..." (Calin - file din poveste - 1876). Izvorul participa direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însusi iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-si admira frumusetea si a-si reflecta visatoare sentimentul: "Se întreaba trist izvorul: / Unde mi-i craiasa oare? / Parul moale despletindu-si, / Fata-n apa mea privindu-si, / Sa m-atinga visatoare / Cu piciorul?". În poemul Freamat de codru (1879), izvoarele pot fi si zgomotoase, dar soarele, ale carui raze pot patrunde undele acestuia, îmbie la o placuta imagine de vis: "Din izvoare si din gârle / Apa suna somnoroasa; / Unde soarele patrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioasa / Se azvârle".

     Apa, din orice sursa ar proveni - izvor, râu, lac, ploaie - apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care detine proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, într-o cadenta care inspira linistea si apasarea, atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei - cu sugestia caderii ei în ploaie - face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De altfel, ea e o prezenta aproape permanenta în poezia eminesciana de tinerete, sugerând elemente coloristice, dinamice (caderea si troienirea) si olfactice.

     În Egipetul (1872) legenda batrânului fluviu este purtata în timp mereu împreuna cu oglinda: "Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara / Catre marea linistita ce îneaca al lui dor", iar magul priveste, într-o oglinda de aur, cerul care îngramadeste mii de stele. Desi mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integreaza, magul scruteaza cai tainice, iar cu varga sa fermecata traseaza drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumusetea, bunatatea si dreptatea: "În zidirea cea antica, sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic priveste-acolo caile lor tainuite / Si cu varga zugraveste drumurile lor gasite: / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun". În lungile unde ale Nilului se reflecta tulburate stelele, în timp ce luna arginteste frumusetea întregului Egipt antic. E nevoie de o suprafata neteda si lucioasa dar si de o sursa de lumina pentru ca proprietatea de reflectare sa se întâmple.

     Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietati de reflectare: "Dar s-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel rosu apa-ncet, încet patrunde, / S-acum luna arginteste tot Egipetul antic". Tot o oglinda dinamica, purtatoare de magie, întâlnim si în poemul Diana: "În cea oglinda miscatoare / Vrei sa privesti un straniu joc".

     Notiunea de simetrie este strâns legata de oglindire. O structura este simetrica daca ramâne neschimbata atunci când o reflectam într-o oglinda obisnuita. Aceasta se distinge de o structura asimetrica prin aceea ca poate fi suprapusa peste oglindirea ei. Pentru a deosebi doua forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obisnuieste sa li se atribuie denumirile de "dreapta" si "stânga". Cu toate ca acestea sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am masura nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care sa nu o aiba si cealalta. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus: "Ce poate semana mai mult cu mâna mea si sa fie mai identic în toate privintele, decât imaginea ei în oglinda? Si totusi nu pot sa pun mâna pe care o vad în oglinda în locul originalului ei".

     Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un urias cumul de oglinzi, care fixeaza pe o suprafata extinsa imagini astrale, iar stelele, privite ca niste icoane, se prelungesc prin refractie pâna în fundul apei. Imaginea se transpune mirific si inversata, ca si cum ai privi întreaga bogatie a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viata însasi poate parea mai inconsistenta, mai asemenea substantei visului. Vastul poem eminescian Memento mori, publicat postum, ofera spiritului prea refrexiv al eroului un sir de tablouri grandioase ale marilor civilizatii antice si ale unor momente din istoria mai apropiata, întoarse în neant fara explicatie, prin simetrii si asimetrii, fara sens, fara urma, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: "Iara fluviul care taie infinit-acea gradina / Desfasoara-în largi oglinde a lui apa cristalina, / Insulele, ce le poarta, în adâncu-i nasc si pier; / Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane / Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri".

     În acelasi poem, acelasi fluviu devenit al cântarii, care strabate în drumul sau codri semeti si lumineaza ca o oglinda uriasa formând un lac gigantic, lumina întreaga a zilei umple si desavârseste natura. Claritatea imaginii este într-atât de reala, încât pâna si culorile se pot vedea pe fund: "Prin padurile de basme trece fluviul cântarii / Câteodata între codri el s-aduna, ca a marei / Mare-oglinda, de stânci negre si de munti împiedicat / S-un gigantic lac formeaza, într-a carui sân din soare / Curge aurul tot al zilei si îl împle de splendoare, / De poti numara în fundu-i tot argintul adunat".

     Ochiul uman distinge cu usurinta lucrurile pe care le priveste. Totusi, doua puncte alaturate nu se mai vad separate cu ochiul liber daca distanta dintre ele este mai mica decât cinci miimi de milimetru. Aceasta reprezinta distanta dintre doua elemente fotosensibile ale retinei. Dar tot ochiul omenesc suporta o anumita sensibilitate la culori, numita sensibilitate spectrala relativa. El prezinta o sensibilitate diferita pentru culori diferite, adica pentru diferite lungimi de unda ale radiatiei luminoase. De exemplu, este stiut ca el are sensibilitatea maxima pentru culoarea verde. Însa bogatia de culori este un factor care caracterizeaza deseori frumusetea. În Memento mori, râul este argintiu si capata proprietati magice de a reflecta prin oglinda lui plana, la lumina lunii, culori si umbre de neasemuit, peste care natura îsi revarsa întreaga frumusete: "Pe când greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna, / De pe-un vârf de arbor mândru tes în noptile cu luna / Pod de pânza diamantina peste argintosul râu, / Si cât tine podul mândru, printre pânza-i diafana, / Luna râul îl ajunge si oglinda lui cea plana / Ca-ntr-o mândra feerie straluceste vioriu."

     Marea, cu valurile ei, întruchipeaza un izvor de nemarginita oglindire, mai cu seama sub influenta razelor luminoase ale astrului noptii - luna - o întreaga lume reflectata pâna în imaginarele ei adâncuri: "Adânca mare sub a lunei fata, / Înseninata de-a ei blonda raza, / O lume-ntreaga-n fundul ei viseaza / Si stele poarta pe oglinda-i creata." (Adânca mare - 1873). Însa marea participa cu undele ei si la imaginea cosmica reflectata în mintea umana careia nu i se dezvaluie toate tainele universului: "Oricâte stele ard în înaltime, / Oricâte unde-arunca-n fata-i marea: / Cu-a lor lumina si cu scânteiarea / Ce-or fi-nsemnând, ce vor - nu stie nime." (Oricâte stele...). Reflectarea prin raze poate transpune murmure si gânduri, dureri si mângâieri: "Iar râul suspina de blânda-i durere / Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde rasfrânge-n tacere / Fantastic purpur;" (O calarire în zori).

     Valul detine de asemenea proprietati magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, în poemul Frumoasa-i (1866), chiar obiectul reflectat: "Dumbrava cea verde pe mal / s-oglinda în umedul val".

     În amurgurile linistite luna rasare permanent si se reflecta dintotdeauna în apa. La acest eveniment diurn, de umbre si lumini magice, participa întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate: "Sa fie sara-n asfintit / Si noaptea sa înceapa; / Rasaie luna linistit / Si tremurând din apa." (Sa fie sara-n asfintit - 1882). Stelele sunt privite adesea ca niste icoane care strabat aici, aproape, lânga noi, pe suprafata apei plane, luciul acesteia si se refracta pâna în fundul ei: "O stea din cer albastru / Trecu a ei icoana / Din fata apei plana / În fundul diafan..." (Lectura).

     În cuibarul rotit de ape, mai degraba din undele apelor linistite decât de pe cer, luna vegheaza în permanenta: "Si sarind în bulgari fluizi pe pietrisul din rastoace, / În cuibar rotit de ape peste cari luna zace." (Calin nebunul).

      Dupa anul 1877, obosit si dezamagit de loviturile vietii si de neîntelegerea societatii contemporane lui, Eminescu construieste armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntare. Poetul devine mai complex, iar deceptiile din dragoste îl coplesesc si îl marcheza pentru totdeauna. "Cum s-ar putea reda portretul umbrei si al timpului neispravit?" se întreaba Tudor Arghezi la construirea unui portret al poetului. Si tot el adauga: "Câteva reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile." În aceasta ultima perioada a creatiei eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare si o fixare de contururi apasate. Luminile se sting, culorile încep sa paleasca. Apar pe rând "oceanul cel de gheata" (De câte ori, iubito...), "bolta alburie", "luna cea galbena - o pata" nu mai are stralucire, "Iar timpul creste-n urma mea... ma-ntunec!" (Trecut-au anii...). Toamna metaforica, ca anotimp al sfârsitului, apare des: "O toamna care întârzie / Pe-un istovit si trist izvor;" (Te duci...). Marmura slujeste acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumusetii înghetate, ireale, fantomatice parca: "Si când rasai nainte-mi ca marmura de clara..." (Nu ma întelegi), "Din încretirea lungii rochii / Rasai ca marmora în loc" (Atât de frageda), "Din valurile vremii, iubita mea, rasai / Cu bratele de marmur..." (Din valurile vremii...), "...chip de marmura frumos" (Te duci). Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material - rece, friguroasa, de gheata - sugerând o atmosfera specifica poeziei de renuntare sau tragica evocare a dragostei stinse: "O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi, / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei ma lasa a petrece / Si cânturi noua smulge tu din lira-mi." (Sonete).

     În Înger si demon (1873), plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuita cu reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apa lina sau o marmura curata. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai expresiv decât însusi obiectul. În acest poem exista o vorbire prematura despre marmura, ca despre un material curat, nu neaparat rece si respingator asa cum îl va vedea poetul în ultimii sai ani de creatie: "Pe un mur înalt si rece de o marmura curata, / Alba ca zapada iernii, lucie ca apa lina, / Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina - / Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenuncheata".

     Gheata are si ea proprietati de oglindire, chiar daca numai asemanarea este cea care sugereaza acest lucru: "Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Caci gheata se-ntinde / Asemeni oglinzilor" (Colinde, colinde).

     În basmul liric Calin împlinirea dragostei se manifesta pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluieste si se petrece solemna la marginea lacului, peste care luna se rasfrânge ca în cuibarul apelor primordiale: "în cuibar rotind de ape, peste care luna zace". Poemul de inspiratie folclorica are un final de dragoste care constituie o sinteza a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creatie erotica. Întunericul tainic si stralucitor al padurii de argint, lucirile apei si lunii, florile albastre, vazduhul tamâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrajit al dragostei împlinite între fata de împarat si Zburator. În Gazelul de început al poemului Calin - file din poveste imaginea iubitei devine mai frumoasa daca este contemplata într-o oglinda: "E iubitul care vine / De mijloc sa te cuprinda / Si în fata ta frumoasa / O sa tie o oglinda, / Sa te vezi pe tine însati / Visatoare, surâzânda". Oglinda poate reflecta si imagini mai putin placute, dar care trebuie neaparat descoperite pentru a te vedea pe tine însuti: "Ea a doua zi se mira cum de firele sunt rupte, / Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte". Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei printese: "Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburator / Si strângându-l tare-n brate, era mai ca sa-l omor... / Si de-aceea când ma caut în paretele de-oglinzi, / Singurica-n camaruta brate albe eu întinz...".

     Scrisoarea I (1881) îl expune pe poet într-o perspectiva cosmica în care se misca cu o nespusa liniste si stapânire în diferite momente. În primul moment el se plaseaza în obisnuita înca din tinerete perspectiva lunara, identificânu-si raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care patrunde în viata oamenilor de pe pamânt, surprinzându-i în ocupatii care caracterizeaza câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care îsi cauta în oglinda înfrumusetarea chipului nesuferit de lumea din jurul sau ("Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,..."), apoi înteleptul sau istoricul ("Altul cauta în lume si în vreme adevar"), negutatorul, si, în sfârsit, dascalul, savantul, astronomul, un erou a carui soarta o deplânge. În medii omogene si izotrope, lumina se propaga în linie dreapta. De aceea e nevoie de un cer senin si de linistea absoluta a noptii prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a poetului în ametitoarea perspectiva cosmica. Exista uluitoare sugestii sonore de miscare a sferelor: tristetea infinita a sfârsitului, colorat aproape omeneste, descrierea disparitiei luminii, caderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însa un sens mai larg. Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu niste tonuri ordonate în lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner si altii au oferit numeroase demonstratii si exemple detaliate în care arta, în general, reflecta constructii la baza carora se afla fenomenul de oglindire.

     Târziu, în ultimile clipe ale creatiei sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflecta, asemeni ochiului uman, aproape pâna la absorbtie totala, frumusetea desavârsita a iubitei: "De-al tau trup el se patrunde, / Ca oglinda îl alege - / Ce privesti zâmbind în unde? / Esti frumoasa, se-ntelege." (Lasa-ti lumea - 1883).

     Reflectarile în oglinda sunt atât de puternic integrate în viata noastra de toate zilele, încât avem impresia ca le întelegem complet. Cu toate acestea, numerosi oameni nu mai stiu ce sa raspunda când sunt întrebati: "De ce inverseaza o oglinda stânga cu dreapta, dar nu si susul cu josul?". Întrebarea stârneste cu atât mai multa confuzie, cu cât este usor sa construim oglinzi care sa nu inverseze stânga cu dreapta. Platon, în Timeu, si Lucretiu, în Despre natura lucrurilor, descriu o astfel de oglinda confectionata dintr-un dreptunghi de metal lustruit, caruia i s-a dat o forma usor concava. Daca va uitati într-o astfel de oglinda, va veti vedea fata, asa cum o vad ceilalti. Oglindirea unei pagini tiparite poate fi si ea, într-o astfel de oglinda, citita fara dificultate.

     La întrebarea de mai sus se poate raspunde oarecum pe baza razelor luminoase si a principiilor optice. Simplul fapt ca putem distinge dreapta noastra de stânga noastra implica o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în 1900. Suntem, astfel, pâna la un punct, o minte asimetrica salasluind într-un corp cu simetrie bilaterala. Eminescu surprinde clar asemenea detalii în poezia care avea sa-i înlocuiasca sublim mai târziu propriul sau nume, Luceafarul: "Si din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa, / Pe ochii mari, batând închisi / Pe fata ei întoarsa.". Acest poem de simbolistica mitologica si filozofica este atât o drama a renuntarii la dragoste, cât si o drama a cunoasterii. El tinde la explicarea sortii nefericite a geniului în lumea contemporana poetului, înfatisat în forma atât de familiara lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vietii si gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizeaza rasturnarea ierarhiei valorilor din opera tineretii. În acest poem oglinda participa la întregirea a doua lumi diferite, oferind sansa unei iluzorii apropieri: "Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglinda, / Caci o urma adânc în vis / De suflet sa se prinda".

     Mistuit de o arzatoare iubire pentru o "preafrumoasa fata" de împarat, Luceafarul, în ciuda deosebirii de natura dintre ei, patrunde prin întrupari succesive în viata si sufletul fiintei pamântene, iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii. Comentând acest poem-oglinda, George Calinescu, în "Studii eminesciene - 75 de ani de la moartea poetului", publicat în anul 1965 de Editura pentru Literatura, spunea: "Cele patru strofe care zugravesc cum cel menit sa fie pura oglinda lumii contempla pe fata de împarat în oglinda, sunt prilej nu numai de a observa o maiestrita tranzitie de la static la dinamic, dar si de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevarul viziunii plastice".

     Hyperion e readus la realitatea abstracta si solitara a existentei lui în finalul poemului, explicând aceasta cunoastere a deosebrii celor doua lumi: "Ci eu în lumea mea ma simt / Nemuritor si rece.". Constiinta apartenentei la o lume superioara prin cunoasterea rece a adevarului absolut e de data aceasta slaba compensatie a renuntarii la patima fierbinte si ispititoare a vietii pamântesti, a înfrângerii în dragoste.

     Oglinda poate fi folosita la masurarea urâteniei, dezamagirii, nefericirii. E de ajuns sa te privesti într-o oglinda atunci când simti aceste stari: "Când îti trec prin minte acestea, copila, / Te uiti în oglinda si îti plângi de mila;" (Viata). Nu mai putin adevarat este si faptul ca oglinda reprezinta obiectul în fata caruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în fata ei: "Ci tânara speranta în haina de mister / Arata-n lume-oglinda-i cea plina de visari!" (Lumina).

     "Oglinda-ti spune farmecul cum trece", ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor si a oamenilor, oglinda este acelasi rece si neiertator obiect care ne "spune" cum aratam în realitate. Daca lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda care reflecta totdeauna realitatea ca o faclie care ne însoteste permanent în curgerea noastra: "Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creste, / În dreapta-va oglinda de-a pururi se gaseste: / Caci lumea pare numai a curge trecatoare / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare." (Ca o faclie).

     Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viata. În ei se regasesc linistea deplina si fericirea absoluta: "Parea c-asteapta s-o cuprind în brata / Si fata mea cu mânile s-o ieie / Ca sa ma pierd în ochii-i de femeie. / Citind în ei întreaga mea viata." (Parea c-asteapta...).

     Realitatile pot aparea uneori întoarse pe dos. Luna, desi izvorul ei vesnic este întunericul, nu rasare totdeauna pe cer, ci uneori îsi face aparitia direct din ape, inundând totul cu lumina si multiplicând la infinit undele în care se revarsa: "Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie / Si pân la mal dureaza o cale de vapaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o asterne / Ea, fiica cea de aur a negurei eterne." (Sarmis). Acelasi astru are proprietati magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: "Cum nu sunt ca ea, / Ca sa ma strecor, / Drept oglinda ta / Sa cobor!" (Ochiul tau iubit). Tot luna poate fi si o oglinda a marilor suprafete terestre. Lanurile bogate pot fi vazute chiar pe suprafata astrului. Iata o inversare de roluri între luna si lac, acesta din urma având si functia de acompaniament sonor: "Si verzile lanuri se leagana-n luna, / Si lacuri cadenta cântarilor suna." (Diamantul nordului - Capriccio). O frunte gânditoare poate fi privita metaforic ca o mare oglinda a lumilor senine si virtuale: "Si-n fruntea mea, oglinda a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot si-aveam puteri de regi." (Cum universu-n stele...). Despre toate aceste inversiuni George Calinescu afirma la un moment dat: "...puterea de a oglindi prezentul în vis, facând din el un cer întors si fara fund, este enorma si împiedica pasii terestri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul caruia visele cresteau ca nalba, acoperind si colorând privelistea orizontala..."

     Din punct de vedere fizic o imagine se numeste reala, atunci când ea se obtine din intersectia razelor de lumina, si virtuala, daca se obtine din intersectia prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusa printr-o proiectie de pe zapada direct pe cer, acesta din urma având si el proprietatea de a rasfrânge si zugravi umbre, culori si miscari de tot felul. În Calin nebunul poetul reuseste sa reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiectie pe un gigantic si tulburator ecran: "Lumea iese dintre codri, noaptea toata sta s-o vada, / Zugraveste umbre negre peste giulgiuri de zapada / Si mereu ea le lungeste si suind pe cer le muta, / Parca fata-i cuvioasa e cu ceara învascuta".

     În legatura cu sfârsitul tragic al poetului care a cântat si încântat atât de frumos oglinda, Garabet Ibraileanu, în Studii literare, a afirmat ca "...poate avem dreptul sa spunem ca în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa de propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda în care s-a rasfrânt atât de încântator."

     Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spatiul si timpul capata o puternica coloratura afectiva. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l înfatiseaza adesea ca pe un joc etern de lumini si umbre, o imensa oglinda în care fiecare dintre noi ne putem regasi în întregime ori de câte ori dorim sa ne privim în ea.

     În Eminescu si eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: "Eminescu este, fara îndoiala, un poet al privirii. Dar între el si "lumea de piatra" apar tot felul de obstacole care opacizeaza "oglinzile lumei". Când între eul receptor al scriitorului si "bolta lumii" nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca "munti de neguri", "neguri de argint", "gene de nor", "Însetata lor viata prin ceata", Eminescu devine un poet al privirii neiertatoare. Când poetul vede visul ce se destrama, realitatea apare oribila si necesitatea voalarii elementelor referentiale, ostile visului luminos, se împlineste cu ajutorul poeziei."

     Prin tulburatoarea sa viata cât si prin întreaga sa opera poetica, Eminescu ne-a fost, ne este si ne va ramâne o vesnica si luminoasa oglinda.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles