Mihai eminescu (mitul si magia irealului)

2x puncte

categorie: Romana

nota: 8.34

nivel: Gimnaziu

     Închis în magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tânjit cu o dureroasa si dramatica sete cât a fost pe pamânt, adica în sfârsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera în cultura româneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, în partile ei constitutive. Urias[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Mihai eminescu (mitul si magia irealului)

     Închis în magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tânjit cu o dureroasa si dramatica sete cât a fost pe pamânt, adica în sfârsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera în cultura româneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, în partile ei constitutive. Uriasul meca-nism viu al universului sau poetic se desface curiozitatii noastre analitice, iscodi-toare de taine ale creatiei, în piese care palpita, aspirând la unitate.

      Marele întreg descompus în fragmente, care numai la un prim nivel al abordarii arata risipire si lipsa de armonie, a trecut prin aceasta jertfa din pricina incapacitatii omului de a percepe totul altfel decât prin fragment, deoarece întregul nu concorda cu omul, dupa Victor Hugo.

      Exista la Eminescu, mai întâi, un spatiu mitic. Eroul liric, personajul, in-tra într-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii, precum si o lume a celor morti. Între ele, ca un purgatoriu si ca un spatiu specific, se afla tarâmul celor si vii si morti, în egala masura. Arald si Maria (Strigoii), de pilda, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, "suflete moarte care duc o viata paralela cu a celor vii si sunt dotate cu o prezenta fizica".

      Cei mai multi dintre eroii mitologiei eminesciene sunt stapâni ai vietii si ai mortii. Hyperion, fiinta eterna, ar dori sa coboare printre muritori; în poezia Memento mori, sub nisipul arzator al pustiului, îsi duce viata o lume insolita; zmeul din Fata din gradina de aur este un "daimon" aspirând la fiintarea terestra.

      Se poate identifica la Eminescu o veritabila mitologie a luminii, vazuta în etapele si profunzimile radicale, cele mai bogate în sensuri, activând vaste câmpuri simbolice si ordonându-le la nivelul imaginarului în functie de o legitate si o coerenta proprie, expresie a unui profund dramatism al fiintarii întru sacralitate. Echivalând absolutul si antrenând arhitectonica proprie sacralitatii, lumina eminesciana reuseste sa reliefeze cele mai subtile si grele de sens momente ale expe-rientei totale facilitate de simbol. Lumina are rolul de a se integra dramei cosmi-ce, vorbind, în acelasi timp, despre destinul omului si despre eforturile sale de a se împartasi armoniei absolutului. Lumina poate fi degradata si degradanta. Ea limiteaza, e consubstantiala spatiului neguros, o consubstantialitate privata însa de armonie. Patrunderea în sfera luminii veridice necesita o decantare rituala, un soi de alchimie, prin care sa fie înlaturate toate urmele materialitatii dure si gre-le. Lumina este cea care da contur formelor si impregneaza decorul în atmosfera irealului sideral.

      Ca artist, Eminescu pune epicul în contact cu mitul, propunând o matrice stilistica în prelungirea viziunii populare arhaice. Sensurile noi transgreseaza ac-cidentalul, iar fortele si energiile naturii se încarca cu semnificatii nebanuite.

      Pentru singularizare în plan valoric si stilistic, fenomenul Eminescu a fost pus în legatura cu mitul lui Narcis (lucru valabil într-o masura apreciabila, datorita laturii de constructor rece, care se adauga marii puteri de inspiratie si fierberilor interioare ale poetului). Însa Eminescu nu este numai poet al elaborarii, ci si al marilor tensiuni inspiratoare. De aceea, pentru noi, pecetea stilistica eminesci-ana sta sub semnul mitului lui Pan.

     Pentru Fr. Bacon, Pan este fiul lui Jupiter si al Hybrei. Fruntea lui era cornuta, corpul invadat de par; purta plete si o barba foarte lunga; partea superioara a corpului era umana, iar cea inferioara se termi-na cu picioare de tap; în mâna stânga tinea flautul cu sapte tuburi, iar în dreapta cârja cu baston încovoiat; o blana de leopard îi servea drept îmbracaminte si sta-pânea peste vânatori, pastori si sateni. Administra muntii, crainicind pe zei, ca si Mercur. Capitan al nimfelor, ele dansau mereu în jurul sau.

      Pan simbolizeaza Universul sau imensitatea lucrurilor. Ca si personajul mitic, Eminescu este fascinat de Univers, ca totalitate si infinitate. El merge pâna acolo încât crede ca " principiile lucrurilor sunt identice în ce priveste substanta si nu se deosebesc decât prin figurile lor, însa prin figuri fixe si determinate, si ca tot restul nu atârna decât de pozitia si de chipul în care se combina ".

      Ca si Pan, poetul e sfâsiat de natura lui duala. O parte aspira spre cerul demiurgic, spre pur, cealalta îl atrage spre zonele voluptatii si ale frumosului e-femer, Hyperion râvneste (în calitatea lui disimulata de Catalin) comorile teres-tre ale Catalinei. Flautul lui Pan este lira eminesciana, iar bastonul încovoiat în partea de sus e semnul investiturii voievodale. Zeu al vânatorilor si chiar al pastorilor si, în general, al locuitorilor de la tara, Eminescu-Pan refuza patura su-perpusa, gasind ca "realitatea muncii" rezista la toate zguduirile, iar omul, pro-ducând prin inteligenta bratelor si a mintii, este izvorul existentei tuturor.

      Eminescu-Pan prezideaza muntii, " pentru ca pe munte...natura...este mai expusa privirilor si observatiilor noastre " (Bacon). În ipostaza de crainic al zeilor ("îndata dupa Mercur"), poetul este creator de lumi. Nimfele care dansea-za în jurul poetului-zeu sunt sufletele oamenilor adaptându-se ritmurilor sale, iar satirii si silenii devin semne ale tineretii si batrânetii, tarmuri existentiale între care oscileaza mereu cosmosul, sub semnul mitului vesnicei reîntoarceri.

      Absorbtia vizionara a realului în mediul poeticitatii, rasfrângerea sinelui în misterul naturii, dragostea ca proiectie si recuperare a acestei proiectii sufletesti (totalizarea unei imagini simetric scindate), nostalgia interiorului lumii, a gândirii adânci, protejând esentialitatea originara, calatoria spre taine care fac din temerar naluca - acestea sunt câteva detalii simbolice prezente înca din pri-mele poezii eminesciene, toate convergente unei teme cu o cariera îndelungata în creatia poetului: oglinda - oglindirea. Prima dezvoltare a acestui spectacol miraculos se întâlneste în poemul O calarire în zori, unde albia miscatoare a râului "suspina" nu oricum, ci într-un "poetic murmur", producând trasfigurarea peisajului:

     "Pe-oglinda-i de unde rasfrânge-n tacere

      Fantastic purpur..."

      Oglinda mobila a râului modifica privelistea în sens fantastic, procesul oglindirii se asterne între "poeticul murmur" al exterioritatii imaginii si enigmatizarea ei într-o alta ordine, iar opozitia poetic-fantastic este pusa în evidenta de existenta si calitatea oglindirii. Prin oglindire, poezia lumii înseamna închidere, limitare, echivalând cu o dezamagire, o expansivizare a spatiului esential, care astfel îsi întareste desinenta eterna. Tot din flexiunea oglindirii face parte si esecul, consacrând o data în plus placerea naturii de a fi în permanent dialog cu propria ei imagine. "Vocea vuinda", de raspuns la cântecul îndragostit, creeaza profunzi-me însufletita mediului, îl face sa halucineze, în spiritul acelei pasivitati a oglinzilor anonime, invizibile, apartinând castitatii arcadiene, observate de Paul Claudel: "Oglinda are un rol pasiv si unul activ, întrucât ea arata si comunica imagi-nea primita de celelalte oglinzi întoarse spre ea, capabile sa îi primeasca si sa-i alcatuiasca amprenta.".

      În alta parte (Din strainatate, La Bucovina), starea de oglindire fixeaza si focalizeaza paradisul pierdut al meleagului natal si copilariei, functie magica menita sa limpezeasca amintirea, sa intensifice actiunea regresiva:

     "As vrea sa vad acuma natala mea vâlcioara

     Scaldata în cristalul pârâului de-argint..."

     Si aici oglinda constituie elementul activ, în vreme ce vâlcioara sta în nemiscare, "dorminda cu un aer de pace", rascolita doar de "visari misterioase, poetice soptiri"; versul acesta pune fata în fata reflectatul cu reflectantul, viziunea onirica prelungita în viziunea celuilalt tarâm, în masura în care visul este o deter-minatie a poeziei.

      Congruenta planului acvatic, fixând natura si ocrotind-o de latente anarhice, este oglinda gândului, ale carei însusiri sunt asemanatoare oglinzii obisnuite, în a fi simbolul viziunii nealterate a lucrurilor. În poemul La Bucovina, de pilda, asistam la spectacolul unei proiectii mai largi, în emanatii succesive de imagini, "în fantezii mândre", prin efectul repercutarii, al descompunerii unor elemente de peisaj în lumina (sau în compusii luminii), de felul: "muntii în lumina", "vaile în flori", "câmpii-n zori" - efect care este perpetuat prin transa luminii fugitive - "apele lucinde-n dalbe diamante" - imagine baroca împingând aparent viziunea în tarâmul artificialului, pregatind, de fapt, impunerea dispozitivului rational de captare si oglindire a dimensiunii afective:

     "Ale sortii mele plângeri si surâse,

     Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise,

      Tainic si usor,

      Toate-mi trec prin gându-mi,

      trec pe dinainte,

      Inima mi-o fura si cu dulci cuvinte

      Îmi soptesc de dor.

      Gândul, aici, are o functie transfigurativa; prin fata lui, ca pe dinaintea unei oglinzi, se perinda "îngânarile", ca sinonimie a ecoului, rasfrângere modificata a "plângerilor" în "cântari" ori a "surâselor" în "vise". S-ar spune, deci, ca în oglinda sufletului, la Eminescu, se petrec nu tensiunele vietii de fiecare zi, ci epurarile acestora, îngânarea lor fictivizata, intrata în sinteza imaginara. Gândul este un fel de instanta a fuziunii poetice, asistând la îmbratisarea androginica a celor doua jumatati de lume, care numai laolalta ofera masura plenitudinii ei. E-xista un dublu al gândului, care este inima (în sens de suflet, de identitate a sinelui), functionând ca o feminitate "furata", abstrasa, absenta.

      Dorul semnifica imaginea desprinsa, sustrasa menirii ei de a se contopi cu imaginea originara, îndepartata de centrul comuniunii. Distantarea mai pro-nuntata dintre gând (cuget) si inima (suflet), neputinta integrarii lor în aceeasi totalitate tinând de eudaimenia oglindirii se datoreaza starii de vraja produse de îngânarea cânturi-vise (poezia), care rapeste pe unul din constituenti si îsi impune ordinea. Numai asa inima poate calatori înapoi, spre spatiul paradisiac al copilariei.

      Din siragul de mituri transmise de antichitatea clasica, cel al sculptorului Pygmalion se înfatiseaza drept unul dintre cele mai încarcate de semnificatii. Complexitatea acestuia provine din asumarea specifica, în continutul lui, a unui dat primordial al Umanului, si anume îngemanarea consubstantiala a creatiei si a creatorului.

      Eminescu, atât de atasat culturii europene si cunoscator avizat al spiri-tualitatii germane, a receptionat - indubitabil - mesajele privitoare la valorile pe-rene ale antichitatii clasice, pe care i le-au transmis Goethe, Schiller si Herder. Stefan Cazimir nota ca " drama lui Pygmalion este, în miezul ei, o drama a limi-telor creatiei artistice. În desavârsirea creatiei sculptorului se constata o singura fisura: statuii nu-i lipseste decât viata. Dar daca o capata, ea înceteaza a mai fi statuie! ". Privit din anumite unghiuri, mitul lui Pygmalion se aseamana cu mitul românesc al jertfei pentru creatie - cel al lui Manole. De asemenea este de reti-nut ca " toti autorii care s-au încumetat s-o urmareasca pe Galateea dincolo de clipa însufletirii ei nu ne-au înfatisat niciodata altceva decât spectacole ale de-gradarii " (Stefan Cazimir). Nu numai ca Galateea este alta prin însufletirea ei, dar ea îl face si pe Pygmalion altul decât cel dinainte. Moartea Anei semnifica depasirea unei limite, deoarece " fiinta ei pieritoare se limpezeste si se mântuie prin înâltare în lumea ideii ", iar moartea lui Manole înseamna ca, în cele din ur-ma, opera îsi ucide creatorul. Doua atitudini sunt posibile fata de actele întreprinse de protagonistii celor doua mituri; optiunea lui Pygmalion apare ca o încalcare a exigentelor artei, iar a lui Manole ca o jugulare a vietii.

      Pygmalion si Manole alcatuiesc un mit geminat, caci în orice Pygmalion exista un virtual Manole, în orice Manole - un virtual Pygmalion si orice clipa de ezitare a vreunuia aduce tentatia celeilalte ipostaze.

      Orfeu se dovedeste a fi, în poezia lui Eminescu, încarnarea mitului sufe-rintei nesfârsite. El coboara dintr-o Tracie paduroasa, cu lira lui plina de neguri, peregrinând prin lume si eliberând-o de durerea pe care si-o adauga siesi, spre a reveni, în cele din urma, dupa un straniu periplu, în patria traca. El are un suflet înnegurat, plin de toata durerea Universului, dar mistuit, în acelasi timp, de dorul propriei mântuiri. El se opreste pe tarmul marii întunecate:

      "Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata

      Sta Orfeu - cotul în razim pe-a lui arfa sfarâmata...

      Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind

      Când la stelele eterne, când la jocul blând al marii."

     "Îmflata" de cânturi, harfa lui este forta magica ce tine Universul în echilibru, în ea palpita o formidabila energie potentiala, care, provocata, ar rupe tot echilibrul Cosmosului, iar lumile, în devalmasie, s-ar destrama în propria lor muzica:

     "De-ar fi aruncat în chaos, arfa-i de cântari îmflata,

      Toata lumea dupa dânsa, de-al ei sunet atârnata,

      Ar fi curs în vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut...

      Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune

Si popoarele de stele, universu-n rugaciune,

     În migratie de demult s-ar fi pierdut. (Memento mori)

      Având credinta predestinarii sale întru durere, Orfeu schiteaza imaginare gesturi de revolta, fiind incapabil de a se revolta cu adevarat. El îsi accepta destinul, îl împlineste, traindu-si durerea pâna la pragul ei maxim, pâna la împietri-re. Încercare de a evada, de a sparge limitele propriului destin ar fi în contradi-ctie cu însasi ratiunea sa de a exista. El nu poate fi mântuit; cel mult poate avea visul acestei mânturi, asa cum îl contureaza un fragment din Odin si poetul.

      Gândind pieirea lumii, Orfeu nu-si duce însa gândul la împlinire, iar echilibrul cosmosului ramâne astfel netulburat. El îsi arunca "arfa" în marea care se încarca de durerea adunata în ea, în timp ce el se cufunda în visul Walhalei, ca într-un ultim liman al ratacirii sale.

      În calatoria sa astrala, magul din Povestea magului calator în stele întâlneste, pe un tarm de mare, un calugar-ascet, ce rataceste cântând dintr-o harfa de arama cu coarde ruginite. Este harfa din care Orfeu voia sa cânte în fata zeilor Walhalei. Este acolo un templu pustiit, înecat în ape, prin salile caruia calugarul-ascet îsi suna pasii ca într-un mormânt. Aceasta este viziunea din poezia Diamantul Nordului, cu templele pustiite, din care zeii au disparut. Calugarul-ascet este Orfeu într-o alta ipostaza, predilect-eminesciana, un tânar de o frumusete hi-eratica, intonând un cântec amar ca însasi amarul marii cu care-si potoleste setea si care cheama la sine durerea întregului univers:

      "Eu de pe stâlpul negru iau arfa de arama

      Arfa al carei sunet e tulbur, tremurat,

     Arfa care din pietre durerile le cheama

     Din stâncile stârpite, din valu-nfuriat."

     Raze luminoase vin sa mângâie fruntea calugarului si acesta, îmbatat de propria sa durere, cade în vis si i se naluceste acolo, iarasi, aratarea în chip de înger pal, cu care se identifica:

     "Nu e vreo fantasma nebuna si desarta

     E o faptura-aievea, un gând din gândul meu

     Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu

     Si inima-mi o cheama, gândirea-mi o dezmiarda

     Si sufletul din mine e si sufletul sau

     Tot ce-am gândit mai tânar, tot ce-am cântat mai dulce,

     Tot ce a fost în cântu-mi mai pur si mai copil

     S-a-mpreunat în marea aerului sterial

     Cu razele a lunei ce-n nori sta sa se culce

     Si a format un înger frumos si juvenil."

     Invocând moartea, el nu doreste însa cu adevarat sa moara, ci sa vietuiasca în ea, ca într-o noua viata:

     "O, de-ar fi o moarte fara ca eu sa mor

      Eu as cuprinde-o-n brate si-as strânge-o cu dor."

      (Povestea magului calator în stele)

     Orfeu este un Narcis îndragostit de fantasma propriei dureri.

      Povestea fiintei fundamental de paradisiace nostalgii si idealuri este si într-un ultim volum al lui Mircea Eliade, Briser le toit de la maison, o calda pledoarie pentru permanenta sacrului în viata spiritului caruia îi reliefeaza anu-mite dimensiuni mitice. Mereu egala cu sine si dezvaluind, în insistente reveniri, structuri ale sacrului, imaginea stâlpului cosmic intervine si aici ca simbol privilegiat al gândirii eliadesti si element, în ordine iconografica, de unitate al sau: de la conditia biologica a fiintei, purtând înscrise într-o subtila fiziologie repere mitic-structurante ale marelui cosmos, pâna la ipostazele ei creatoare, fie ca este vorba de spatiul ce o adaposteste sau de lumile zamislite în spirit, axis mundi asigura, de fiecare data, celeste ascensiuni si cai urmate de zei, revelând initiatice întelepciuni sau modele exemplare ce fac ca lumea sa existe.

      Având în coincidentia oppositorum acelasi principiu dinamic de structurare ca întreaga opera în care se integreaza firesc, viziunea lui Eliade proiec-teaza un destin mitic surprins în câteva ipostaze fundamentale. "Geniu polar" prin excelenta, Eminescu dezvaluie înca o dialectica a contrariilor, ce organi-zeaza în jurul ei câteva teme si idei ale gândirii eliadesti: dialectica si misterul camuflarii sacrului, transcenderea Timpului si accesul la Eternitate, "omul universal" si "noul umanism".

      O asemenea ipostaza a miticului destin camuflat de poet presupune însa sesizarea semnificatiilor pe care le degaja coerenta launtrica a unor teme eliadesti, surprinse în solidaritatea lor cu imagini eminesciene. Sesizând structura antinomica a insulei lui Euthanasius (viata-moarte) si, în concordanta cu ea, aceeasi polaritate în nuditatea rituala a cuplului, Eliade insista asupra sensurilor cosmogonice ale imaginii insulei transcendente, transcendenta acesteia conjugând nivelul realului, absolutul (Eternitatea) si fenomenul (Timpul); " Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizeaza Creatia, forma, tot asa, în mijlocul lumii în eterna devenire, în oceanul de forme trecatoare ale Cosmosului, insula transcendenta simbolizeaza realitatea absoluta, imuabila, paradisiaca." Nu întâmplator sensul radical al insulei este acela aproximat de "oprirea pe loc" a Timpului, altfel spus, convertirea lui nunc fluens în nunc stans, conjunctia Timpului cu Eternitatea, acea paradoxala clipa camuflata în fluxul temporal.

      Camuflând un stravechi comportament mitic, si, în egala masura, atitudini proprii unei mitologii vii, Eminescu devine, pentru Eliade, element constitutiv al comportamentului nostru mitic camuflat, sub acelasi semn al cautarii unor dimensiuni ale Timpului, ce ne sunt refuzate în fluxul cotidian al vremii. Eminescu devine dimensiunea însasi a Eternitatii si emblematizeaza eforturile de transcendere a Timpului.

      Eminescu transforma povestea, mitul în cheia de bolta nu numai a artei, ci si a existentei, fiind calea regala spre Fiinta, caci în povesti "traieste Archeus". Fantasticul, irealul se închide într-o explicatie, într-o "teza". Romanticii si, implicit, Eminescu au dat fantasticului o dimensiune onirica, ramânând totusi în zonele particulare ale fiintei. Fantasticul, irealul eminescian nu este o evaziune romantica din realitate, ci un mod inedit de a prinde o logica mai profunda, mult mai complexa a realului, aspirând catre ontologic, reconstituindu-l.

      Mitul, pentru Eminescu, este o fictiune artistica, o punte între real si ireal. Mitul este reflectarea poetica a istoriei unui popor, exprima o conceptie pesimista, în masura în care episodul dacic, ca început poetic al istoriei poporului român în istoria universala, constituie momentul românesc din marea "panorama a desertaciunilor".

      Miturile sunt o reprezentare a unei vieti trecute, sunt o dramaturgie a vietii sociale, o filosofie poetizata.

      Eminescu, prin prelucrarea inedita pe care le-a facut-o, s-a integrat în universul lor miraculos si ideal, strabatând timpul, fiind actual si viitor, devenind el însusi un mit universal.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles