Mihai eminescu - dorinta (poezia iubirii si a naturii)

1x punct

categorie: Romana

nota: 9.38

nivel: Gimnaziu

     Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete în creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativă filosofică la cea erotică. Infatisarea ei se constitue pe două dimensiuni esentiale: una terestră, celalta cosmică, aflate de cele mai multe ori în interferentă. Mihai Eminescu e în primul rînd un tulburăto[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Mihai eminescu - dorinta (poezia iubirii si a naturii)

     Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete în creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativă filosofică la cea erotică. Infatisarea ei se constitue pe două dimensiuni esentiale: una terestră, celalta cosmică, aflate de cele mai multe ori în interferentă. Mihai Eminescu e în primul rînd un tulburător al spatiului cosmic, fie în mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, lună, cer, luceferi) care impregnează parcă întreaga operă. Pe de altă parte este un cîntăret frenetic al naturii terestre în vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natură cu un contur precis geologic si ..floral.., sălbatică si deopotrivă familiară, mitică - prin aspectele ei parapsihice si luxuriante; umană, caldă, intimă, ocrotitoare - prin componentele ei sufletesti. Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se află într-o permanentă consonantă cu natură. Natura este o stare de suflet, în sensul că înfătisarea ei, e dictată de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floare-albastră, Lasă-ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi încîntătoare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune, sunetele si culorile se armonizeaza. Cînd dragestea sa stins, sentimentului de dezamăgire îi corespunde o natură, sumar ..veleitată.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu întinderi ..borede.., albe, nemiscate si reci (de cîte ori iubita..., Pe lângă plopii fără sot, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ).

      Relatia această, specifică poeziei eminesciene, este de factură romantică dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si rădăcini în folclorul românesc.

      DORINTA. Poezia apare în numărul din 1 sept. 1876 al "Convorbirilor literare". Din variante, deducem că poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresată iubitei si semnată cu initiala E. Elemente de epistolă pastrează si textul definitiv, si, în primul rînd, folosirea persoanei a II-a, a adresării directe în toată poezia. Fata de primele variante, această, ultimă este mult mai concentrată.

      O specie, e un mic poem păstoral, în genul idilei clasice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspiră spre o iubire implinită, proiectînd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se implinesc într-un ritual al întelegerii si al armonicii depline.

      Nimic nu-i tulbură pe îngrăgostiti, nici o conventie nu-i indepărtează, dragostea lor e mută, reprefăcută si inscentă, e un foc de initiere solemn. În Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre împlinire prin iubire.

      În visul secret al omului, vrea să spună Eminescu, Iubirea ideală este în totdeauna a bărbatului si a femeii parînd alături, fericiti, prin gradină mirifică al universului, ca perechea mitică (Adam si Eva).

      Compozitional, poezia are o structură lirică, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunzătoare fiecărei strofe, mai putin ultimul tablou care cumulează ultimele două strofe. Fiecare strofă fixează o secventă dintr-o idilă cu ceremonial stereotip (care apare si în alte poezii eminesciene), alcătuit din acelasi lant de fapte erotice.

      1. - O chemare în cadru. În strofa întîi, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul "care tremură pe prund" (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi "plecate o ascund" (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infătisarea feerica a cadrului fizic.

      2. - O imagine a asteptării.

      3. - Asta a intituirii pe care le realizează cu ajutorul unei mite de verbe (să alergi, să cazi, să desprind, să ridic) care ..înaintează.. puternic miscarea, dar o si individualizează cu unităti stereotipe - usor de observat si în strofele următoare - care creează treptat impresia că se ..recompune.. un ritual al intimitătii: "Și în bratele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ti desprind din crestet valul, / Să-l ridic de pe obraz.".

      4. - Jocul gesturilor de ..tandrete..: "Pe genunchii mei sade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar în păr, înfiorate, / Or să-ti cadă flori de tei. / / Fruntea albă-n părul galbăn / Pe-al meu brat încet s-o culci, / Lăsînd pradă gurii mele / Ale tale buze dulci..."

      5. - În final somnul si visul în acord cu miscarea naturii. Fata de prima stofă în care era prezentat cadrul fizic, în ultimele două strofe, imaginea se completează cu alte detalii (cîntul singuraticelor izvoare, blînda batere de vînt, armonia codrului bătut de gînduri, căderea floarelor de tei), care conferă naturii o notă umană, meditativă. Această interferentă de planuri, om-natura, ne îngăduie să descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul bătut de gînduri (personificare cu valoare metaforică) pare o fiinta ce a ajuns să reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tăinuieste: perechea - izolată în spatiul lui ocrotitor - este un simbol mitic al perpetuării vietii.

      Fuziunea om-natură, pentru care pledează Eminescu în toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnică si, aspirind prin contemplatie la o contopire organică cu ea, omul caută o cale de acces spre eternitate.

      Ritmul trohaic si măsura de 7-8 silabe ca în doina populară, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute în actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferentiază această poezie de tonalitatea poeziei populare.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles