Mihai Eminescu-Poezia filosofica

3x puncte

categorie: Romana

nota: 9.00

nivel: Gimnaziu

"Fără îndoială si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozofică si explicarea metafizică a lumii. Dacă viata noastră n-ar avea sfărsit si ar fi fără durere, poate ca nimanui nu I-ar veni în minte să se intrebe de ce e făcută lumea asa cum e făcută."
Schopenhauer


Poezia filozofică nu apartine un[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Mihai Eminescu-Poezia filosofica

"Fără îndoială si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozofică si explicarea metafizică a lumii. Dacă viata noastră n-ar avea sfărsit si ar fi fără durere, poate ca nimanui nu I-ar veni în minte să se intrebe de ce e făcută lumea asa cum e făcută."
Schopenhauer


Poezia filozofică nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatătorii operei eminesciene au ajuns la concluzia că majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu întrebări asupra existentei, încercând să dea si răspunsurile la aceste întrebări, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta între aspiratiile lor si realitatea înconjurătoare.
Motivele cele mai des întalnite în opera filozofică sunt: timpul (Glossă, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac), geniul si singurătatea (Luceafărul), cunoasterea prin contemplare(Glossă), moartea.
Poetul porneste în gândirea sa de la Kant, de la care împrumută ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale cărui categorii le reduce la una singură: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor între cunoasterea noastră si realitatea obiectivă, dar ajunge la o solutie diferită de aceea a maestrului. ,,In formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decât reprezentarea mea":"Die Welt ist menine Vorstellung", declara el într-o formulă pregnantă. Aceasta înseamnă reducerea întregii existente la planul unic al subiectivitătii.
De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat că există în noi ceva mai adânc decât noi însine: eul care si-a găsit sinele, acela care constă într-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depăseste limita cerută de vointă, pentru serviciul căreia s-a născut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia căreia îi revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii . Atât la Scopenhauer cât si la Eminescu se întalneste idee de singurătate a geniului. El este expresia cea mai înaltă a descătusării prin artă si reprezintă depăsirea, până la negarea lucrului în sine, a celor două stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativă si abstractă si se reasează în indiferenta obiectului atemporal. Recinoscând identitatea metafizică a tuturor fiintelor, geniul cade în izolare. El devine inapt de a mai gândi în comun cu ceilalti, si oamenii, zdrobiti de superioritatea, adică de lărgimea sferei sale de gândire, îl ocolesc.
Intre marile probleme -enigma cu care s-a confruntat gandirea eminesciana o aflam si pe aceea adezvaluirii naturii intime a cunoasterii,mecanismul prin care ratiunea se apropie de realitate sau isi aropie realitatea,poetul simtind parca intotdeauna acea minima(cel putin) rezistenta a necunoscutului in fata subiectului cunoscator: ,,Nu stim daca stim ceva...".Din acest punct incepe dramaticul joc dintre a sti si a nu sti,dintre certitutdine si eroare,dintre optimism si neincredere in puterea ratiunii-aceea care lamureste ce e iluzie si ce adevar,ce poate fi 'aproximat' drept constant in eternul relativ al cunoasterii.Trebuie detectate asadar ,care sunt 'semnele' adevarului, sau a directiei ce duce spre el,pentru a avea premisele unei indeajuns de axacte certitudini ca suntem pe calea de acces la esenta lumii ce ne inconjoara ,a lumii reale,firesti si normale; si nu a uneia 'ca nelumea' ,pe care Eminescu o gaseste a fi posibila cand cunoasterea isi pierde din 'firescul' pe care il are indeobste,iar informatia 'normala' nu este suficienta.
Eminescu pornea in descifrarea adevarului si a cunoasterii de la convingerea ca ,,singurul controlal realitatii" este reactiunea fata de ea ,realizata prin simturile organismului nostru,ca numai astfel suntem capabili sa distingem ,,viziunea" de ,,realitate" .Viata si scopul nostru,spune Eminescu,nu sunt altceva decat ,,un complex de putetri de reactie contra tuturor puterilor naturei si rezultatul acesteia este simtirea.Poetul intelege ca orice ,,gandire este un act,un cutremur al nervilor" si ,,cu cat nervii se cutremura mai bine,mai liber,cu atat cugetarea e mai clara".
Poetul era vadit interesat si in timpul studiilor universitare si in perioada ieseana ,de raportul dintre viata si vis ,vrand sa surprinda- pe langa ,,romantizarea lumii"-elementele lor asemanatoare ,mecanismul ,,fiziologic" comun acestora si ,,forta vitala" ce le este temei amandurora.Poetul incearca sa institue intre viata si vis o identitate ,nu numai ontologica, ci-prin argumente fiziologice-si gnoseologica :contactul cu lumea si sporul cognitiv al acestui raport sunt de aceeasi natura cu cel petrecut in vis. ,,Lumea in sine ramane un problem inlauntrul caruia se rataceste cate-o raza, cate-o fulgeratura pe care cugetatorul o-ncremeneste pe hartie, pe care, citind-o se naste in peretii capului tau acea rezonanta lunga care face sa vezi intr-adevar ca lumea si viata sunt vis".
Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintifică ci o temă literară si sub raportul acesta ea se află în prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmentează linia timpului, stabilind pe ea o epocă a genezei lumilor, o epocă a fabulei mitologice si o epocă istorică. Când timpul însusi este văzut ca o functiune relativă ar fi absurd să se atribuie autonomie, oricât de relativă ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezentă notiunea de timp istoric, dar, în general, geneza si mitologia sunt gândite de el ca modalităti ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfăsoară în determinări istorice, cronologice, ci în forme speciale pe care le determină fiecare operă în parte.
Intrucât priveste actul cunoasterii, temeiul lui este intuitia, care nu este o simpla functie a simturilor, ci o conlucrare cu intelectul. Schopenhauer împarte obiectele "pentru subiect" în patru clase: reprezentările empirice, supuse formelor a priori ale intuitiei; conceptele, considerate ca prelucrări ale materiei intuitive prin ratiune; timpul si spatiul ca pure intuitii; în fine, subiectul însusi, reprezentându-se pe sine nu ca moment cunoscător, ci ca moment volitiv. Această clasificare se întâlneste si la Eminescu.
Cât vorbim despre timp poetul are o idee foarte interesantă pe care o exprimă si în Glossă. "Reprezentatia e un ghem absolut unul dat si simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul si experienta, sau un fuior din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce contine. Din nefericire atât torsul cât si fuiorul tin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors are predispozite filozofică".
Poetul proclamă existenta unui Dumnezeu personal si exprimă exigenta ca ,, mosneagul plin de zile", care seamănă stele si sori în tăcerea ,,înăltimilor albastre să nu fie un dusman ci un Părinte (în Rugăciunea unui Dac). Se va observa că Eminescu nu ne va spune niciodată cine este răspunzătorul pentru materia ale cărei forme schimbătoare suntem noi însine si nici de unde a venit ea. Că ea are un substrat imaterial este afirmat de mai multe ori în scrierile sale, dar confirmarea trebuie căutată, si după Eminescu, ca după Aristotel, în materia însăsi: ,, Care e substanta imaterială în univers? - e întrebarea ce ne-o punem - Materia e răspunsul". Ceea ce o sustine este un elan vital ce se află în materie, chiar dacă nu este din materie, întocmai ca si vântul, care se miscă în spatiu, dar nu este al spatiului. In ceea ce priveste cunoasterea se observă diferenta dintre filozoful antic si Eminescu căci Eminescu foloseste cunoasterea prin detasare (ex.Glossă, Odă în metru antic) pe când Aristotel cunoaste prin implicare. Definitia cunoasterii în conceptia lui Aristotel ca si în cea a lui Platon este: cunoasterea umană este ca un sistem potential unificat: stiinta nu era o îngrămădire întâmplătoare de fapte, ci organizarea lor într-o explicatie coerentă a lumii. După Aristotel ,, toti oamenii au sădită dorinta de a cunoaste", deoarece fiecare din noi trebuie, spunând mai limpede, să fie identificat cu inteligenta sa, iar ,, actul inteligentei este viata". Totodată ,, Omul trebuie să se imortalizeze pe sine, făcând totul pentru a trăi în conformitate cu elementul cel mai elevat din el, căci dacă acest element ocupă un loc restrâns ca volum, prin forta si valoarea sa reprezintă mai mult decât restul.
Din filozofia platoniciană Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intimă, mai severă si mai nobilă în totala sa libertatetate fată de schemele dogmatice: "Nu ne mustrati preotii , dacă n-avem sfintii nostri..." ; privirea mortii ca o posibilitate de a evada, astfel chiar în clipa în care poetul contemplă Moartea milostivă, ca evaziune si răsplată o invocă pentru sine:" O stingă-se a vietii fumegătoare faclă,/Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă "(O, stingă-se a vietii).. O altă idee este cea că timpul care, îmbătrânind cu noi, face din trupul nostru un sicriu, fiind vechea figură a lui corp/semn (funerar), deci mormânt pe care o găsim si la Platon si pe care traditia ermetică o mosteneste si răspândeste, îndemnând la dispretuirea mormântului pe care îl ducem cu noi pentru că alimentăm în noi în fiecare clipă o moarte ce trăieste în noi - moartea vie - numai ea nemuritoare.
Nasterea, la Eminescu, ne întemnitează, moartea ne face să trecem dincolo de cercul facilitătii, ne eliberează. De aceea, "a închega" are în fată nu verbul "a pieri", ci "a străbate", care vrea să sugereze tocmai ideea de depăsire, de trecere dincolo. Verbul "a se naste", pe care îl găsim într-o redactare a Scrisorii I: " Odată-n mijlocul eternitătii/Se naste ori si care muritor"este înlocuit în versiuni succesive cu "a închega", în acceptiunea de a pietrifica, a întemnita. Expresiei eminesciene:"Astfel în mijlocul eternitătii/Inchegi pe ori si care muritor..." ,"In mijlocul veciei pe-oricare îl închegi..." îi corespunde "sufletul închis în timp" care trimite tocmai la trup ca închisoare a sufletului. Tâsnită din vesnicie, devenirea se desfăsoară în temporalitate, în care se întemnitează spiritul.. A deveni eternitate, este singurul mod de a te identifica cu Dumnezeu, adică de a fi. Trecerea, trist privilegiu al omului, este si semnul nefiintei. Iată de ce trupul (receptacol al unui timp - moarte) este si mormânt:
"Si tu-n en, pe or ce fibră, pe orce rază de gândire
Misti cumplita ta putere.Astfel fără contenire
Or ce pas îl face-n lume, e un pas între mormânt."
Odată născuti, murim asadar într-un corp în care este mormântul pe care-l duci pretutindeni cu tine. Astfel este un motiv de bucurie pentru poet gândul de a dispare fără posteritate:
"Putin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Multimea care numai se naste spre a muri
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut."
Apare problema eternitătii subliniată prin întrebări de felul:"Cu ce au păcătuit, ce greseală au făcut oamenii, pentru a fi lipsiti de nemurire? "Durata pe care o asigură eu-lui reâncarnările ciclice, această vesnicie impersonală, nu este decât o imagine deformată a nemuririi, adică a eternului absolut. O mie de ani... si o zi: ce diferentă există între aceste două intervale, văzute din perspectiva duratei eterne?
"Copii nimicniciei
Căci ce sunt mii de mii de ani
In cumpăna veciei?"
In opera eminesciană, locul la care se întoarce sufletul nu este bine determinat. S-ar putea spune că destinul sufletului, în chip generic, reântoarcerea lui la stele:
'Ai stiut tu, cumcă moartea e un caos de lumină,

Că la firea veciniciei te-astept stelele ceresti?"
Dar aceste lumi solare în care vom dăinui:"prin lumile de soare în care-om dăinui" (De-as muri ori de-ai muri); această moarte, care este o vesnicie înflorită cu sori: "O moartea-i un secol cu sori înflorit..." (Mortua est!) ne fac să ne gândim la Empireul extracosmic al lui Platon, acea lumină solară de neânchipuit, lăcas al divinitătii si principiu si sfârsit, vărsare si izvor al sufletelor. In următorul citat acest lăcas este identiificat cu Câmpiile Elizee, pe care părerea curentă le aseza în cerul stelelor fixe:
"Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt si mare,
Colo unde te-asteaptă toti îngerii în cor,
Ce-n toană tainic, dulce a sferelor cântare...
................................................................................
Colo în Eliseu!... " (La mormântul lui Aron Pumnul)
Referitor la stele fixe si la muzica astrilor, putem spune că sunt două teme prezente atât la Platon cât si la Eminescu.
.
Primele poezii ale lui Eminescu aduc același lexic și acelasi repertoriu imagistic conventionalizat, derivat din modelul cosmologic platonician implicit al poeziei pașoptiste. Curând însă poezia eminesciană depășește faza simplei perpetuări a recuzitei poetice traditionale și aspiră să recupereze temeiurile originare ale viziunii înaintașilor. Procesul de motivare a limbajului poetic prin recuperarea sensurilor sale originare e vizibil din primele variante ale poemei Ondina (Serata, 1867; Ondina - fantasie, 1869).
"Serata" însemnează "magia aurie" a muzicii, căci ariile și dansul plutitor al "barzilor" și al "nimfelor" ("dantândele fiinte albe") se inserează muzicii sferelor și dansului aștrilor, întâlnind, sub semnul vrăjii, legea muzicală a ordinii cosmice:
Muzica sferelor: seraphi adoară
inima luminilor ce-o înconjioară
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire
Si-apoi cum colorile adun-un soare
Concurg cântările într-o cântare.
Substratul pitagoreic si platonician este restituit în versurile citate din Serata si în notele marginale, prin care Eminescu depăseste etapa asumării unei conventii poetice (gen "pleiadă auroasă" din La mormântul lui Aron Pumnul, sau "geniul luminii" din Mureșanu) și se îndrumează spre recuperarea sensurilor originare ale termenilor poetici traditionali. "Inima lumilor" (platonicianul "Suflet al lumii") e adorată de serafii-puteri (sufletele sau inteligentele angelice ale aștrilor) și această mișcare de adoratie, mobil al mișcării universului, este guvernată de legea proportiei armonice, tradusă muzical prin cântec. In ecuatiile eminesciene, legea proportiei divine se traduce și cromatic, prin tonurile curcubeului), a căror fuziune e Soarele ("Totul") sau lumina pură.
Substanta lumii e, în Ondina, lumina, iar legea ei este culoarea și cântecul. In ultima variantă a poemei (Eco, 1872) viziunea aceasta, reluată, e tratată în maniera ironiei romantice și "serata" devine visul iluzoriu al unei naturi pustiite și ruinate:
Un șuier în noapte, prin codri, un vânt
Un freamăt și totul dispare...
Si nori se-ncretesc risipiti și s-avânt.
In lună stau stâncile rare-
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.
Elementele platoniciene din Ondina se păstrează însă integrate definitiv figuratiei poetice eminesciene, care le reactualizează, în contexte diferite, chiar după ce (în Memento mori, Scrisoarea I, Luceafărul etc.) abandonează modelul cosmologic platonician. Corespondentele legii armoniei în culoare si cântec stau la baza subtilelor sinestezii din Demonism: în spatiul celest al divinitătii rele (opus "temnitei" sau "raclei" care e lumea),
In loc de aer e un aur,
Topit si transparent, mirositor...
...................................................
Când îngeri cântă de asupra raclei
In lumea cerurilor - ele-albesc
Si pe pământ ajung tăndări duioase
Din cântecul frumos...
Există, în vocabularul poetic eminescian, o serie de termeni care se earticulează, în adânc, viziunii cosmologice platoniciene și care supravietuiesc fazei romantic-pașoptiste a poeziei sale, devenind imagini-nucleu ale operei. Să amintim, dintre acești termeni, doar lumina, cântecul (având ca variantă pitagoreica muzică a sferelor), dansul (mai ales cu variantele zbor sau plutire, caracteristice mișcărilor hipnotice ale personajelor eminesciene, purtate parcă, de o vointă necunoscută lor, în ritmul unei muzici imperceptibile) și gândirea divină sau angelică ce transpare în imaginea Ondinei ("Idee/Din planul genezei") sau, mai frecvent, în imaginea femeii-înger (atât de înrudită, prin fiica de rege din Inger și demon, prin îngerul-rază din Povestea magului și Mureșanu.)
Poezia eminesciană însăși e echivalentă (cu exceptia momentelor de criză sau de "tortură" a gândirii) cu cântecul, și nu cu verbul. Valoarea primordială în ordinea lumii o detine cântul (muzica sferelor ca lege cosmică, sau incantatia magică), numărul (în Scrisoarea I, dascălul "sprijină lumea și vecia într-un număr") și gândul, care se traduce, nemediat de cuvânt, în existenta cosmică: în Mureșan, divinitatea inspirată de cântec "cugetă lumi nouă" ; în Intro lume de neguri, geniul luminii se desprinde din negura primordială când e atins de "razele mari ale gândirii ". Cuvântul apare ca o realitate secundă, care nu este, ci doar "exprimă adevărul" si se poate, de aceea,
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles