Mecanismele puterii in O scrisoare pierduta

3x puncte

categorie: Romana

nota: 9.71

nivel: Facultate

Puterea se manifesta foarte serios, deloc a la legere, in discursul caragialian (straturile groase de comic reprezinta un camuflaj perfect!), iar kratofania rezultata este una extrem de seducatoare pe directia unei analitici moderne, post-machiavelliene, a resorturilor dobandirii si mentinerii privilegiilor.

Pe scurt, O srisoare pierduta contine o initiere fina, discreta, dar si ex[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Mecanismele puterii in O scrisoare pierduta

Puterea se manifesta foarte serios, deloc a la legere, in discursul caragialian (straturile groase de comic reprezinta un camuflaj perfect!), iar kratofania rezultata este una extrem de seducatoare pe directia unei analitici moderne, post-machiavelliene, a resorturilor dobandirii si mentinerii privilegiilor.

Pe scurt, O srisoare pierduta contine o initiere fina, discreta, dar si extrem de amanuntita, in rigorile reale ale puterii, adica ale puterii care - desi incearca - nu se poate ascunde (la nesfarsit). Kratofanicul presupune in mod expres acest lucru: el nu arata, nu "(re)prezinta" 949o1422j puterea, ci arata din ce este alcatuita, care sunt viscerele ei, pe scurt cum functioneaza, in conditii (relativ) normale.

Prima ocurenta in piesa a scrisorii este "slaba", in dublu sens: face obiectul unei relatari oarecum indiferente si este tratata in registru minimalizant, litotic: "Da' sa vedeti ce s-a-ntamplat... coane Fanica... Din vorba-n vorba, Catavencu zice: "Ma prinz cu d-voastra ca o sa voteze cu noi cine cu gandul nu ganditi, unul pe care conteaza bampirul - si acolo, pardon, tot bampir va zicea - pe care conteaza bampirul ca pe Dumnezeu... si cand l-om avea pe ala, i-avem pe toti...

Ia ascultati scrisoarea asta"... si scoate o scrisorica din portofel... (s. m., IB)" (108; toate citatele dupa editia I. L. Caragiale, Opere, 1, Teatru, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1959, editie critica de Al. Rosetti, Serban Cioculescu, Liviu Calin, cu o introducere de Silvian Iosifescu).

Faptul ca Pristanda nu vede scrisoarea (scrisorica!), nu apuca sa o vada, ne priveaza si pe noi, cititorii/spectatorii, de acest lucru. (Acest joc "dublu", al ofertei si deprivarii, al fanicului si criptofanicului, este - la randul sau - structural strategiei de constructie a piesei.) De altfel, scrisoarea este nu numai pierduta, ci si ascunsa, deliberat (auctorial) ascunsa, in mai multe feluri. De unde si comentariul indiferent-agnostic al lui Tipatescu: "Cine sa fie? Ce scrisoare? Nu pricep..." (109).

Totusi, replica "Sa-mi afli ce scrisoare e aia si de cine e vorba" (109) e un ordin clar, are un puternic potential de performativitate si contine o semantica brusc imbogatita a scrisorii. Ce s-a intamplat pe parcursul unei singure replici, prin ce "miracol" scrisoarea devine dintr-un simplu pretext obiectul unei ingrijorari nete? E simplu: chiar intr-un fel nestiut, neconstientizat, ea incarneaza un principiu. Un inceput, adica.

A doua ocurenta a scrisorii este mult mai puternica - cu toate ca mentinuta in registrul criptic - si anume citationala. E un fel de avantext integral, o anticipare a scrisorii reale, caci Trahanache o reproduce cu maximum de acuratete, un "document", o prezenta textuala indiscutabila, dar si extrem de fragila, ca "proba", ca materialitate: "Am citit-o de zece ori poate: o stiu pe dinafara! Asculta: "Scumpa mea Zoe, venerabilul (adica eu) merge deseara la intrunire (intrunirea de alaltaieri seara).

- Eu (adica tu) trebuie sa stau acasa, pentru ca astept depesi de la Bucuresti, la care trebuie sa raspunz pe data; poate chiar sa ma cheme ministrul la telegraf. Nu ma astepta, prin urmare, si vino tu (adica nevasta-mea, Joitica), la cocoselul tau (adica tu) care te adora, ca totdeauna, si te saruta de o mie de ori, Fanica..." (priveste lung pe Tipatescu, care e in culmea agitatiei)" (115). E (si) un intertext ciudat, revelator, violent (din perspectiva lui Tipatescu si a cititorilor) si pasiv, din perspectiva lui Trahanache.

Cazul acestuia este mai mult decat simptomatic, intrucat desi se afla inauntrul puterii, el este de fapt in afara ei. (Deloc paradoxal, este cazul paradigmatic al tipului de participant la fenomenologia puterii pe care o propune autorul in aceasta comedie: toti sunt, intr-un fel sau altul, simultan in afara si inauntrul puterii!).

Faptul ca scrisoarea nu il atinge, nu il misca inseamna, aproape literal (interpretarea pe care o face fiind ea insasi una literala!), ca este un actant vacuizat al exercitarii functiunii. Puterea, ca manifestare a principiului evocat mai sus, are insa o nevoie explicita de el: este cureaua de transmisie perfecta, o componenta pur fatica, un intermediar, o voce mai mult decat ascultabila.

A treia ocurenta a scrisorii este tot una paradoxala, in absentia, dar cu o doza si mai mare de concretete: "CETATEANUL. Da. (catre Tipatescu) A d-tale catre coana Joitica... Am gasit-o alaltaieri seara pe drum, cand ieseam de la intrunire... Fa-ti idee (sughita) de alaltaieri seara pana azi-dimineata s-o duci intr-un chef!..." (126).

Cetateanul turmentat poate foarte bine sa simuleze nonimplicarea: "Lasati-ma sa vedeti. Cand am gasit-o, de curiozitate am deschis-o si m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o ispravesc bine...(s. m., IB) si hat! pe la spate, d. Catavencu da sa mi-o ia." (127).

El nu are insa nevoie de mai mult, toate conditiile pentru o procesare corecta a informatiei sunt perfect indeplinite. Lectura scrisorii este kratofania in statu nascendi, un gest care pune "lumea" in miscare, cu toate ca, in fond, este mult mai slab ca boaba spumii. Acum nu mai e nevoie nici macar de citare, simptomele sunt prea numeroase pentru ca relatarea sa nu fie credibila.

Cetateanul turmentat are un rol similar celui al lui Trahanache, numai ca activarea sa in retea este practic mai puternica decat a celuilat: el constituie un nod (tot asa cum Catavencu este un hipernod, pentru ca isi da seama de ce detine si ce poate transmite) si in ciuda dezinteresului sau aparent foarte multe fire duc la el si pleaca de la el. De aceea, mi se pare exceptionala (din perspectiva scenariului critic pe care il propun!) urmatoarea replica a lui Branzovenescu: "Ce-o sa faci? Te joci cu puterea?" (140). Puterea nu poate fi jucata, "tradata", ci numai "interpretata", inteleasa, pusa in scena sau, cel mai frecvent, adusa la viata.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles