Luceafarul - Mihai Eminescu

2x puncte

categorie: Romana

nota: 9.36

nivel:

GENEZA

Izvoare folclorice:

Ideea „Luceafărului” datează de la Berlin, când Eminescu a citit un jurnal de călătorie al lui Richard Kunisch care cuprinde și două basme culese de acesta în Muntenia, pe care poetul le versifică ulterior: „Fata în grădina de aur” și „Miron și frumoasa fără corp”.
Despre felul cum s-a născut marele[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Luceafarul - Mihai Eminescu

GENEZA

Izvoare folclorice:

Ideea „Luceafărului” datează de la Berlin, când Eminescu a citit un jurnal de călătorie al lui Richard Kunisch care cuprinde și două basme culese de acesta în Muntenia, pe care poetul le versifică ulterior: „Fata în grădina de aur” și „Miron și frumoasa fără corp”.
Despre felul cum s-a născut marele poem romantic,a lăsat mărturie însuși poetul, care nota pe marginea unui manuscris: „În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul Kunisch povestește legenda Luceafărului. Acesta este povestea [...], iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că ,dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării ,pe de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Faptul că la originea poeziei se află un basm conduce spre concluzia că și noua creație ar trebui să fie o compoziție epică.Din basm, poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de început ține tot de epic.Prezența unui narator care povestește la persoana a III-a, existența personajelor, construcția gradată a subiectului, numărul mare de cuvinte specifice povestirii, precum și prezența dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

Și totuși poemul „Luceafărul” este o creație lirică. Schema epică este doar cadrul, iar întâmplările și personajele sunt de fapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filozofice, atitudini morale, stări sufletești și o anumită viziune poetică. Această interferență de genuri este caracteristică romantismului și dă poemului o mare profunzime.

● „Fata în grădina de aur” : un împărat avea o fată de o frumusețe fără pereche și ,pentru a o feri de ochii vreunui muritor, tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur. De ea se îndrăgostește un zmeu, care se metamorfozează în stea și ,sub chipul unui tânăr frumos, pătrunde în castel și o invită pe fată să-l urmeze în nori, aproape de soare. Fata îl refuză fiindcă o arde căldura soarelui. Zmeul se metamorfozează apoi în ploaie și tot sub forma unui tânăr frumos o invită pe fată pe fundul mării. Fata îl refuză din nou, datorită senzației de răceală.Zmeul insistă , iar fata îi cere să devină muritor ca și ea. Pentru a-i dovedi dragostea, zmeul se duce la Creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta îl refuză. Întors pe pământ, zmeul vede că fata se îndrăgostește, între timp,de un fecior de împărat cu care fuge în lume.Furios, zmeul se răzbună, prăvălind peste fată o stâncă ,iar pe fecior îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.

Eminescu nu s-a mulțumit să versifice basmul, ci a supus materialul folcloric unei modificări, schimbând finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superioritatea unei ființe nemuritoare;astfel că în poem zmeul n-o mai omoară pe fată, ci rostește cu amărăciune un blestem: „Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată”
„Miron și frumoasa fără corp”: Miron este un fiu de cioban căruia ursitoarele i-au hărăzit să dorească ce este mai de preț în lume. Miron se căsătorește cu o fată de împărat, dar aude că în lume se găsește o fecioară fără corp, de o frumusețe fără pereche. Pleacă să o caute, o găsește și se îndrăgostește de ea. Pentru fecioară nu există însă pasiune, patima ei fiind rece, ireală. Miron se întoarce la soție, dar nu poate uita vraja Frumoasei fără corp și se stinge de dorul frumuseții pe care nu a putut-o strânge în brațe. De aici este luată în „Luceafărul” năzuința pământeanului către idealul, care deși apropiat, rămâne de neatins.

Elementul comun în cele două basme este tragicul destinului omenesc, una și aceeași dramă văzută sub două aspecte. Primul: suferința celui care se coboară de la înălțimea idealului la condiția pământească și al doilea aspect este suferința pământeanului care aleargă mereu către un ideal de neatins.
● O altă sursă folclorică valorificată în poem este mitul „Zburătorului”: visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, își imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică și în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.

Izvoare filozofice:

● Alături de izvoarele folclorice și de motivul Zburătorului, Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice, având ca sursă de inspirație lucrarea „Lumea ca voință și reprezentare” a lui Arthur Schopenhauer ,de unde a preluat viziunea antitetică dintre omul obișnuit și omul de geniu, dar și elemente din filozofia lui Kant și Hegel.
●Motive mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci Platon și Aristotel, din „Poemele Vedelor” aparținând filozofiei indiene și din mitologia creștină, mai ales noțiunea de „păcat originar” și viziunea cosmogoniei creștine și a apocalipsei.

Tema:

Tema poemului (preluată de la Schopenhauer) o reprezintă destinul omului de geniu. Această idee este prezentă și în poeziile de tinerețe ale lui Eminescu- „Gemenii”, „Povestea Dochiei” și „Ursitorile”-în care Dochia este simbol al existenței Daciei. Ideea geniuluoi nemuritor apare și în „Povestea magului călător în stele” și „Peste codrii stă cetatea”, în care prezentarea eroilor ne duce cu gândul la „Luceafărul”. Aici, el, Zburătorul, apare descris: „cu păr lung de aur moale,/ și cu ochii plini de jale/ trestia-l încununează/ hainele-i scânteiază/ haine lungi și străvezii/ pare un mort cu ochii vii”.

Semnificația titlului:

Tilul este numele celei mai luminoase stele. În termeni alegorici, „Luceafărul” este geniul purtător de lumină, solitar și neînțeles de omul obișnuit ,comun , incapabil să ajungă la infinitul gândirii.

Structura:

Poemul „Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene și patru tablouri ce sunt subordoante a două planuri: unul universal-cosmic și altul uman-terestru, care converg unul către cealălalt și se interferează uneori în cele patru tablouri ,gândite ca unități distincte.
Compoziția poemului este simetrică, în cele patru tablouri împletindu-se armonios planul terestru și cel cosmic. Astfel, tablourile întâi și patru îmbină planul universal-cosmic și cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al treilea de planul universal-cosmic.
Primul tablou este o poveste fantastică de dragoste între Luceafăr (ființa superioară) și o fată de împărat (simbolul omului comun), două ființe aparținând unor lumi diferite (cea terestră și cea cosmică), lucru care face această iubire imposibilă. Tema este preluată din poezia „Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu.

În acest tablou se deosebesc o serie de motive specifice liricii eminesciene: luna, castelul, stelele, noaptea, marea,visul, somnul, oglinda.
Incipitul este o formulă inițială de basm, creându-se ideea unui timp mitic, nedeterminat: „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”.
Epitetul care definește frumusețea neasemuită a fetei, ce provenea „din rude mari împărătești”, este un superlativ popular, „prea frumoasă”. Până să ajungă la această formă, Eminescu a încercat mai multe metafore: ghiocel, vlăstărel, grangure, pasăre, giuvaer, cănăraș, dalie...de fată.

Fata de împărat este definită prin atributele unicității: „Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Cele două comparații sugestive („Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”) accentuează trăsăturile fetei care o fac cu totul aparte în lume.
Contemplând , în fiecare seară Luceafărul, de la fereastra dinspre mare a castelului, tânăra se îndrăgostește de astru, iar el, la rândul ui, este cuprins de același sentiment. Luceafărul îi apare fetei în vis, iar întâlnirea celor doi îndrăgostiți are loc în oglindă, ca spațiu de reflexie: „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”.

Chemarea Luceafărului de către fată este încărcată de dorință și de forță magică, strofa fiind construită ca un descântec: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi lumimează!”
Ființele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei, se aruncă în mare și întrupându-se sub înfățișarea angelică a unui „tânăr voievod” , fiu al cerului și al mării, cu părul de aur și ochi scânteietori ,purtând un giulgiu vânăt încununat cu trestii, apare în fața fetei ca un înger ,ca un zeu și o cheamă în lumea lui ,oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape: „O,vin! Odorul meu nespus, / Și lumea ta o lasă!/ Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar tu să-mi fii mireasă”,
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles