Izvoarele dreptului

5x puncte

categorie: Drept

nota: 9.73

nivel: Facultate

     Definire si clasificare a izvoarelor dreptului

     Dreptul în egala masura tehnica si arta (a binelui si a echitatii - "jus est ars boni et aequi"), principiu de directie, de coeziune sociala ce da societatii caracterul de definit si coerenta, ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat si care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman în prin[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Izvoarele dreptului

     Definire si clasificare a izvoarelor dreptului

     Dreptul în egala masura tehnica si arta (a binelui si a echitatii - "jus est ars boni et aequi"), principiu de directie, de coeziune sociala ce da societatii caracterul de definit si coerenta, ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat si care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman în principalele relatii din societate, într-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut si receptat, în esenta si continutul sau, de modalitati speciale de exprimare, aceste forme de exprimare purtând denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).

     Analiza termenului "izvor de drept" i-a evidentiat doua sensuri: izvor de drept în sens material si izvor de drept în sens formal.

     Trebuie facuta o distinctie între sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. În întelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare - relicve sau vestigii de civilizatie juridica).

     Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenta) de cele neoficiale (obiceiul si doctrina), izvoarele directe (actul normativ si contractul normativ) de cele indirecte sau mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale - ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a devenii izvoare de drept).

     Izvoarele dreptului se mai clasifica de asemenea in izvoare potentiale (ce exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) si în izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relatii sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare), dar si în izvoare de constituire si de calificare.



     Izvoarele formale ale dreptului





     Din punct de vedere juridic, prezinta un interes deosebit, izvoarele formale ale dreptului, care au in vedere o multitudine de aspecte si modalitati prin care semnificatia normei de drept este regula de conduita sociala si se impune ca model de urmat în relatiile interumane. Ca urmare prin izvor formal juridic întelegem exteriorizarea unei reguli de conduita printr-o anumita formulare de limbaj juridic, corespunzatoare unei receptari optime de catre destinatarii sai.

     Izvoarele formale ale dreptului reprezinta una din necesitatile de fapt cele mai de seama, care asigura ordinea juridica, corespunzând unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societatii.

     Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvaluie existenta unei diversitati de asemenea izvoare, aceasta diversitate fiind motivata de multitudinea si varietatea relatiilor sociale care reclama reglementare juridica.

     În evolutia îndelungata a societatii toate tipurile de drept de pâna acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept în cuprinsul unui sistem de drept se modifica în raport de gradul dezvoltarii sale, fiind influentat de complexitatea relatiilor pe care le reglementeaza (de pilda în cazul dreptului feudal principala forma de exprimare e obiceiul, pe când în cadrul dreptului contemporan ponderea a capatat-o actul normativ).

     Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evolutia sa pâna în prezent sunt urmatoarele: obicei juridic, doctrina, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, contractul normativ si actul normativ.



     Obiceiul juridic (cutuma)

     Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcatuit din reguli de conduita aplicata vreme îndelungata in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la îndeplinire prin puterea autoritatii publice neformalizate a întregii comunitati, obiceiul juridic ramâne izvorul de drept cu cea mai îndelungata viata.

     Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul pamântului, se naste prin repetarea aplicarii unei aceleiasi idei juridice într-un numar de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

     Cutuma presupune asadar pe de o parte un uz, o practica a justitiabililor, veche si incontestabila dar pe de alta parte ea reprezinta si idea ca norma pe care o implica nu poate fi serios contrazisa de cei interesati, ca prin urmare în recunostinta lor sta în mod normal recunoasterea unui adevarat drept care se poate revendica ca atare, sub sanctiunea juridica.

     Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului etatic este marcat de doua momente importante: fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza un obicei si-l încorporeaza într-o norma oficiala, fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita în fata unei instante de judecata si aceasta îl valideaza ca regula juridica.

     Inconvenientele cutumei stau in mobilitatea ei, mai ales în forma sa initiala, ea putându-se schimba, din acest aspect creându-se si nesiguranta aplicarii ei; are însa în acest stadiu avantajul plasticitatii, întrucât regula de drept se adapteaza la început întocmai necesitatilor sociale. Cutuma odata fixata îsi pierde flexibilitatea putând devenii un impediment real si câteodata fatal pentru dezvoltarea societatii.

     În concluzie, în perspectiva cronologica, analiza evolutiei juridice a societatii aseaza cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele norme juridice ne facând decât sa garanteze cu ajutorul puterii publice respectarea unor obiceiuri, care pâna în acel moment fusese respectate din convingerea ce izvora din chiar acceptarea necesitatii existentei lor, acest fapt datorându-se, in parte, caracterului omogen al intereselor indivizilor în epoca primitiva. Abia când societatea s-a diferentiat si interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea statului care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale.

     Sincretismul normelor sociale din perioada comunitatilor arhaice explica de ce legile aparute atunci erau încercari nesistematizate, inspirate mai ales de precepte morale si religioase, dar mai ales precepte penale, prescriptii superstitioase, sfaturi practice - dovada ca dreptul nu se delimitase, nu-si constituise înca un ansamblu de forme care sa-l reprezinte.



     Doctrina

     Doctrinele juridice cuprind ansambluri ale analizelor, investigatiilor, interpretarilor sistematice, metodice pe care specialistii în drept le dau fenomenului juridic si care alcatuiesc stiintele juridice, al caror rol este indiscutabil atât în privinta explicarii stiintifice a actului normativ, cât si în opera de legiferare, în procesul de creare a dreptului, cât si în activitatea practica de aplicare a dreptului.

     Doctrina (stiinta dreptului) îsi are originea în operele jurisconsultilor romani. Jurisconsultul constatând realitatile juridice, le generalizeaza si sistematizeaza, creând principii, ajungând astfel sa explice pe baze stiintifice dreptul.

     În istoria dreptului, doctrina a avut un rol creator nemijlocit. În dreptul roman se vorbea despre existenta la Roma a unui foarte dezvoltat "jus publice respondendi", asa numitele "responsa predentium" alcatuit din consultatiile pe care le dadeau jurisconsultii (prudentes) asupra cazurilor speciale care le erau supuse. Acestia au desfasurat o activitate complexa si bogata privind aplicarea si interpretarea dreptului, adaugându-si o contributie substantiala în dezvoltarea si chiar crearea dreptului, prin adaptarea reglementarilor juridice la relatiile vietii sociale.

     Începând cu Augustus, împaratii romani, servindu-se de jurisconsulti în vederea realizarii politicii lor, le-au acordat celor mai competenti dintre ei dreptul de a da avize în solutionarea unei cauze, de care judecatorii erau datori a tine seama, întrucât judecatorii nu erau magistrati de profesie ci simplii cetateni, alesi justitiabili pentru a le transa conflictele. Treptat aceste avize au început sa fie luate în considerare în solutionarea altor cauze similare.

     Între jurisconsultii de mare renume sunt cunoscuti în secolul al III-lea d.Hr., Papinian, Paul, Ulpian, ale caror opere alaturi de cele ale lui Modestin si Gaius au capatat putere de lege pe baza unei hotarâri date în 426 de împaratii Teodosius al II-lea si Valentinian al II-lea.

     Legea citatiilor a aparut ca urmare a cresterii numarului autorilor ale caror scrieri aveau putere de lege, odata cu cresterea acestora crescând si ponderea controverselor. Prin amintita lege se stipula ca în caz de dezacord asupra unei cauze a celor cinci jurisconsulti, judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii; în cazul în care o asemenea majoritate nu se putea constitui avizul lui Papinian trebuia sa prevaleze.

     În Evul mediu teoretizarea elaborata de doctorii în drept recâstiga în autoritate în procesul receptionarii dreptului roman iar apoi în procesul de încorporare a cutumelor - "Communi opinio doctorum".

     Dupa revolutiile burgheze si intrarea în vigoare a Codului civil francez de la 1804, rolul doctrinei a suportat transformari radicale. În aceasta perioada au aparut curente progresiste cum ar fi în Franta "libera cercetare" (François Gény), iar în Germania "Liberul drept" (Erlich Kantorowitz).

     În sistemul nostru de drept opiniilor juristilor reprezinta simple consultatii, ele ne fiind obligatorii.

     În concluzie doctrina constituie o forma riguroasa si sistematica de cunoastere a fenomenului juridic, având un rol teoretic si critic constructiv, care se manifesta în special prin promovarea ideilor noi în materie de drept, prin receptarea schimbarilor sociale si care trebuie sa-si gaseasca ecoul în drept.

     O doctrina care nu s-ar întemeia înainte de toate pe situatii de fapt si care pe de alta parte nu ar cauta sa faca un tot sistematic din toate aceste situatii de fapt, armonizând din punct de vedere logic toate observatiile facute si scotând toate posibilitatile logice din fiecare enuntare, este o doctrina care nu si-ar face datoria.



     Practica judecatoreasca si precedentul judiciar

     Practica judiciara - denumita în dreptul clasic si jurisprudenta - este alcatuita din totalitatea hotarârilor judecatoresti pronuntate de instantele judecatoresti de toate gradele.

     Hotarârile judecatoresti, cu caracter de îndrumare, date de Curtea Suprema de Justitie si care au forta obligatorie pentru cazurile similare ce vor urma, poarta numele de precedente judiciare.

     Rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si a aplica legea la cazuri concrete deduse judecatii instantei. Activitatea judecatorului de interpretare si aplicare a dreptului este guvernata de doua mari principii metodologice de o importanta deosebita:

     - cu ocazia solutionarii unei cauze concrete, el se pronunta doar în cauza pe care o judeca, neavând dreptul sa stabileasca dispozitii generale în afara spetei particulare ce se deduce în fata sa (art.4 C.civ.)

     - judecatorul, potrivit regulilor de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu este legat în hotarârea pe care o da de o cauza similara sau de un proces similar judecat anterior de el însusi sau de o alta instanta, deoarece activitatea jurisdictionala este opera de convingere intima a judecatorilor.

     Atitudinea de rezerva fata de cunoasterea caracterului de izvor de drept a jurisprudentei este fundamentata si pe principiul separatiei puterilor in stat. Statul de drept presupune crearea legilor de catre organe legiuitoare, în timp ce sarcina aplicarii legii în cazuri complete este de competenta organelor judecatoresti. Practica judiciara este cazuistica, întrucât ea nu se ridica niciodata pâna la constituirea unei norme, a unei reguli generale si impersonale, astfel ca precedentul judiciar serveste ca model în spete care se succed, fara a avea puterea si forta unui principiu.

     Desi sistemul nostru de drept nu concede nici jurisprudentei, nici precedentului judiciar statutul de izvor de drept, în practica de cele mai multe ori se ajunge la solutii unitare în aplicarea si interpretarea textului de lege, iar în aceasta privinta un rol important revine Curtii Supreme de Justitie care are dreptul sa transeze în mod suveran conflictele dintre instantele inferioare si sa impuna o anumita interpretare.



     Contractul normativ

     Codul civil defineste contractul ca: un acord între doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a atinge între acestea un raport juridic. Contractul este un act juridic individual, el stabilind drepturi si obligatii pentru subiecte determinate. În consecinta în cazul în care contractul da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice concrete, el nu constituie izvor de drept.

     Exista totusi o categorie de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte de drept determinate, deci nu reglementeaza raporturi juridice concrete, ci au în vedere reglementari cu caracter general. Ele poarta denumirea de contracte normative si, în aceasta calitate, au rolul de izvoare de drept.

     Contractul normativ constituie izvor de drept cu deosebire în ramurile de drept constitutional, drept international si al muncii.

     În dreptul constitutional, contractele normative sunt izvoare de drept în materia formarii federatiilor si confederatiilor, prin ele statornicindu-se principiile fundamentale, convenite de statele membre.

     În dreptul international public contractul normativ apare sub forma tratatelor internationale, care reprezinta expresia consimtamântului statelor semnatare. Contractul normativ mai poate îmbraca si forma acordului, a pactului, a protocolului, a declaratiei sau a conventiei.

     În dreptul muncii si securitatii sociale contractul normativ apare în calitate de contract colectiv de munca încheiat între angajator si comitetul sindical sau reprezentantii salariatilor. El prevede conditiile generale ale organizarii procesului muncii, iar pe baza lor se încheie contractele individuale de munca ale salariatilor cu angajatorul, continutul acestora precizând clauza cu caracter economic si social: salariul, premiile, indemnizatiile, utilizarea unor fonduri pentru activitati culturale, pentru protectia muncii, etc.

     Teoria dreptului mai mentioneaza în cadrul contractelor normative si "contractele-tip", rezultate din tendinta actuala de standardizare a numeroaselor operatiuni juridice sau "contractele-adeziune", în care partile se multumesc cu acceptarea si individualizarea lor. Cunoscute sub denumirea de "drept autonom" aceste izvoare formale de drept sunt subsidiare în raport cu cele ale dreptului de provenienta etatica trebuind sa li se subordoneze, dar, subordonate, ele nu sunt mai putin izvoare de drept, iar obligativitatea lor pentru destinatari nu e cu nimic mai scazuta.



     Actul normativ

     Actul normativ juridic ocupa în dreptul contemporan locul central în sistemul izvoarelor dreptului, aceasta preeminenta a sa gasindu-si explicatia atât prin cauze istorice, cât si prin ratiuni care tin de trasaturile lui de continut si de forma în raport cu celelalte izvoare.

     Categoria juridica de act normativ semnifica toate formele editate tehnico-legislativ, în care sunt fixate normele juridice de catre organele statului, indiferent de denumirea lor - lege, decret, hotarâre, ordonanta guvernamentala, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarâri ale organelor administrative locale. Denumirea corecta este aceea de act juridic normativ spre a evita confuzia cu actele normative ale unor organizatii nestatale - statutele, de pilda.

     În principiu prin lege se desemneaza actul normativ cu forta superioara adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal, în functie de forma de guvernamânt si regimul politic al statului.

     Legea, spre deosebire de cutuma, presupune un act în care se formuleaza scris o norma de drept, emanând direct de la autoritatea statului, si anume a organului, care în organizare constitutionala, detine puterea legislativa si, un act de vointa care consacra acea norma. Fiind un act constient si volitiv al unui organ al statului, legea are o superioritate fata de cutuma. Ea este revolutionara pe când cutuma este esentialmente conservatoare; legea poate sa modifice oricând o situatie de drept pozitiv, poate chiar desfiinta o cutuma si introduce dispozitii cu totul noi. În fapt, ea niciodata nu poate intervenii decât pâna la conformitatea cu nevoite si cu constiinta juridica a societatii respective, pentru ca altfel devine inaplicabila.

     Principalele trasaturi ale legii:

     - competenta emiterii legii apartine puterii legiuitoare.

     În România unicul organ legiuitor este Parlamentul. Ordonantele emise de Guvern pe baza unei delegari legislative trebuie supuse ratificarii parlamentare, fara care devin caduce. Ele nu pot viza sectoare de activitate ce fac obiectul legilor constitutionale sau organice si nu pot depasii, sub aspectul fortei juridice, legea.

     Forta juridica suprema a legii reprezinta apanajul statului de drept si tine de esenta exigentelor democratiei. Lege este, asa cum stipula Declaratia drepturilor omului din 1789 "expresia vointei generale si toti cetatenii au dreptul sa concureze personal sau prin reprezentantii lor la elaborarea sa". (art. 6)

     - legea reprezinta principalul izvor de drept

     Legea consfinteste juridic sistemul politic al unei societati, da legalitate structurii etatice, formei de guvernamânt, regimului politic, drepturilor si libertatilor cetateanului, institutiei proprietatii, bugetului statului, infractiunilor si pedepselor.

     Celelalte acte normative au o natura derivata fata de lege, de aceea în teoria dreptului se vorbeste de acte normative propriu-zise, cum este legea si acte normative derivate, secundare.

     Legea este adoptata dupa o anumita procedura, distingându-se de celelalte acte normative. Procedura de adoptare a legii, din care ea îsi trage forta, superioara fata de celelalte acte ale Parlamentului, presupune doua etape, fiecare având mai multe faze: prima etapa vizeaza initiativa legislativa, avizarea proiectului de lege, dezbaterea sa, votarea, trimiterea actului pentru dezbatere si votare celeilalte camere, medierea divergentelor, în cazul în care exista; a doua etapa vizeaza îndeplinirea formelor posterioare adoptarii, semnarea actului normativ de catre presedintia celor doua camere, promulgarea legii de catre Presedintele României si asigurarea opozabilitatii fata de cetateni prin publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea I.

     - legea are întotdeauna caracter normativ

     Celelalte acte ale organelor executive pot avea atât caracter normativ, cât si caracter individual. Normativitatea presupune generalitatea, impersonalitatea, tipizarea, abstractizarea si obligativitatea, întrucât în absenta acestei obligativitati o lege nu ar fi decât o petitie, o declaratie de principii lipsita de vreo eficienta juridica.



     Izvoarele materiale





     Numite de catre Georges Ripert "fortele creatoare ale dreptului", iar de catre Jean Louis Bergel "izvoare substantiale", izvoarele materiale sunt izvoarele reale ale dreptului pozitiv. Ele reprezinta infrastructura oricarui sistem de drept pozitiv. Dreptul pozitiv este secretia constiintei juridice a societatii respective. Din relatiile sociale care se cumuleaza si se generalizeaza apare acel curent general de opinie pe care îl numim constiinta juridica colectiva a societatii respective. Din aceasta constiinta colectiva a societatii se iveste dreptul pozitiv, fie ca este vorba de un drept cutumiar, constituit într-un mod inconstient si latent, fie ca este vorba de legea scrisa, care se formeaza prin actiunea constienta a legiuitorului. Dar, dreptul pozitiv este rezultatul constiintei juridice, mai mult sau mai putin generalizate, a societatii respective.

     Într-o alta definire izvoarele materiale ale dreptului (sociale, economice, culturale, ideologice, etc.) reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vietii si relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale).
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Drept

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Am inteles