Iubirea in poezia lui Eminescu

2x puncte

categorie: Romana

nota: 8.72

nivel: Gimnaziu

La Eminescu, iubirea și natura nu formează ceea ce numim un capitol aparte, nu se izolează tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care luminează și tulbură deodată, cele două sentimente, convertindu-se într-o stare sau o forță cosmică care urmărește, hotărăște și împlinește destinul ființei umane.

Mai mult decât atât, împătimit de viață, Emin[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Iubirea in poezia lui Eminescu

La Eminescu, iubirea și natura nu formează ceea ce numim un capitol aparte, nu se izolează tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care luminează și tulbură deodată, cele două sentimente, convertindu-se într-o stare sau o forță cosmică care urmărește, hotărăște și împlinește destinul ființei umane.

Mai mult decât atât, împătimit de viață, Eminescu este prin excelență un poet al iubirii și naturii, căci, mai cu seamă, cu poezia iubirii și naturii din creația sa se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul și îmbogățind-o pe toate laturile, de la lumea simțămintelor, a ideilor și atitudinilor până în domeniul limbii, al simbolurilor și muzicalității versurilor.
Contopite indisolubil în poezia lui Eminescu, iubirea și natura nu constituie pentru poetul nostru o temă de împrumut din romantica franceză sau germană, nici nu au semnificația unor sentimente zadarnice de care omul trebuie să se elibereze, nici nu răspund acelei chemări subconștiente izvorâte din obscura “vointa de a trăi” a lui Schopenhauer.Dimpotrivă, iubirea și natura sunt pentru Eminescu, omul și creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalității sale de excepție, sunt fenomenele care îl însuflețesc, îl entuziasmează și-l proiectează în eternitate, sunt cadrul și mijlocul de împlinire, de elevație spirituală, sunt esențiale nevoi de viață și categorii sufletești primordiale.

Venere și madonă, datând din1870,-cronologic, a doua mare poemă a iubirii după Mortua est, incepe a infatisa viziunea poetului, privind femeia iubită, care este când înger, când demon..De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele ,cu rîsul bland,poetul trece la imaginea femeii „fără suflet, fără foc”, a femeii „demon”, căreia, totuși, îi imprumută până la urma „raza inocentei”,ce-i nimbează chipul și pe care o adoră, chiar dac-ar fi demon, căci „e sîntă prin iubire”.

Aflându-se, până în ultima clipă a vieții lui creatoare într-o neostenită căutare a echilibrului lăuntric și a împlinirii sale, Eminescu privește iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutală și nu ca pe o formă de capitulare în lupta împotriva răului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în fața frumuseților vieții , menit să-i reîmprospăteze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Dacă îndrăzneala răzvrătitului din Înger și demon, care poartă în sufletul lui stigmatul amar al deznădejdilor, își află liniștea compensatorie în iubire, căreia îi cedează pentru forța ei de viață, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amănuntele naturii înconjurătoare, efectele ei de lumină sau sonoritățile dulci sau tulburătoare ale codrului.Demonul la Eminescu, întruchipează în acest poem un bărbat visător, cu un suflet apostat și nocturn, aspirând spre iubirea femeii și iubit de aceasta pentru frumusețea lui, mai mult lăuntrică.

Năzuința poetului către o iubire statornică, ideală, își asociază nemijlocit mărețiile și frumuseșile firii.Între elementele feerice ale naturii și puritatea iubirii, între ordinea sau armonia firească a naturii și concepția poetului despre iubire există o legătură indisolubilă.Dar și în acest plan al existenței, Eminescu este dominat de timpuriu de frământări și căutări arzătoare. În sufletul poetului se învolburează elanuri, au loc dramatice confruntări, zbateri, contradicții, dezamăgiri profunde.
În perioada iluziilor și a visurilor din tinerețe, poetul a crezut cu ardoare în posibilitatea unei iubiri desăvârșite.Poeziile de iubire din această perioadă, antume sau postume, traduc dorul și aspirația intimă a poetului în expresii și tonalități lirice pline de farmec, în culori poetice vii, în lumini fără pată.

Vremea de exuberanță, de plenitudine a sentimentului iubirii, care transfigurează lumea, vremea visului „cel chimeric” al poetului, care trăiește încă sub semnul marilor sale aspirații într-o iubire ideală, durează până spre anii 1876-1877.Această perioadă își află ecoul mai ales prin poezii antume ca : O călătorie în zori, Făt-Frumos din tei, Floare albastră, Crăiasa din povești, Povestea codrului, Povestea teiului,Lacul, Dorința, Lasă-ți lumea…, Călin(file din poveste), O,răîmâi,Sara pe deal etc.În aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martoră nedespărțită și o părtașă a iubirii în momentele ei de pace și de farmec.Iubirea și natura se întrețes intim,până ajung să se determine una pe alta și să se contopească, ca și în inima poetului.

Eminescu vede în iubire, ca și în natură, cadrul cel mai firesc în care-și poate afirma patosul vieții și aspirațiile personalității sale.Compoziția sufletească a poetului este determinată de însușirea lui de om al pământului nostru, al naturii autohtone, în mijlocul căreia el nu se simte niciodată străin și singur, ci, dimpotrivă, înțeles și ocrotit de elementele naturii în simțirea-i duioasă și calmă și în nevoia lui de mângâierile multiple ale iubirii și de împlinirile ei generatoare de viață, de forță creatoare, de încredere și lumină.
Balada lirică Făt-Frumos din tei este specifică, de pildă, pentru sonoritățile dulci și nostalgice ale cornului, al cărui „glas” răsună pentru poet „fermecat și duios”, pentru susurul izvorului, care creează o atmosferă de basm, și pentru acele largi proiecții argintii de lumină lunară.Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorâtă din același fond moral popular, oglindește dragostea de viață a Blancăi, sortită de tatăl ei călugăriei, a cărei întâlnire cu Făt-Frumos, care pribegea prin codru și care îi umple inima de-un „farmec dureros”, o face să-și afle împlinirea visurilor ei tinerești în focul iubirii depline.

Acest „farmec dureros” des întâlnit în poezia lui Eminescu, asociind expresia voluptății și durerii, este o categorie sentimental-romantică, care adâncește și interpretează, într-un fel ce aparține poetului, dorul din poezia populară.Eminescu concretizează în expresia sa conexiunea fericirii și a suferinței în iubire numai pentru că el însuși trăia aceasta ca pe o puternică realitate, și nu pentru că o întâlnise, de pildă, și în povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima.
Armonia dintre cultură, iubire și natură este la Eminescu temeiul care asigură poeziei sale forța de seducție și caracterul ei de realizare definitiv.

În idila romantică Lacul, care reprezintă, în felul de lucru al lui Eminescu, „un val din aria de valuri a lui Călin”,cum spune Perpessicius,nuferii galbeni, glasul de ape și foșnetul de trestii vor asista pe îndrăgostiții care așteaptă să-și dea întâlnire aici, ademeniți de minunile pădurii fermecate.Iubirea se împletește aici, în mod desăvârșit, cu sentimentul unei naturi pline de lumină și mișcare, dorința cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranța și, laolaltă acestea ne introduc într-un lirism de esență superioară, oferindu-ne un original și puternic sentiment al existenței.

În La mijloc de codru…, un alt mic poem simfonic de neîntrecută grație, iubirea devine ea însăși un element al naturii. „Pătrunsă” de soare, de lună, de stele, de păsări călătoare, natura este pătrunsă, deopotrivă și de chipul drag al iubitei.
Tot astfel, poemul Călin (file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurării unei povești populare, cântarea plină de pasiune a iubirii în tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai fermecător, totul petrecându-se în același cadru minunat al peisajului eminescian, caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire.

„ Atit de frageda …” este una dintre cele mai tulburatoare creații lirice eminesciene, ce se asimilează pină intr-atata sufletului și sensibilitatii noastre afective ,incât nu-i poți rosti titlul fără ca, deodată ,ca prin farmec, să nu-i reproduci, in aceeași clipă,cel puțin inceputul:

„ Atit de fragedă te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Si ca un inger intre oameni
In calea vieții mele ieși”….
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles