Istoria fizicii in epoca moderna

5x puncte

categorie: Istorie

nota: 7.17

nivel: Liceu

Dintre acești matematicieni îi menționăm pe următorii: Daniel Bernoulli (1700 – 1782), Leonard Euler (1707 – 1783), care au studiat sisteme de mai multe puncte materiale, s-au ocupat de corpul rigid și de hidrodinamică;

Jean Le Rond D Alembert, autorul principiului care înlocuiește ecuațiile de mișcare i care-i paortă numele; Joseph-Louis Legrange (1736 – 1813), c[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Istoria fizicii in epoca moderna

Dintre acești matematicieni îi menționăm pe următorii: Daniel Bernoulli (1700 – 1782), Leonard Euler (1707 – 1783), care au studiat sisteme de mai multe puncte materiale, s-au ocupat de corpul rigid și de hidrodinamică;

Jean Le Rond D Alembert, autorul principiului care înlocuiește ecuațiile de mișcare i care-i paortă numele; Joseph-Louis Legrange (1736 – 1813), care a dat acestor ecuații diferențiale o formă deosebit de potrivită pentru cazuri mai complicate, și Pierre Simon de Laplace (1749 – 1827), a cărui Mecanică cerească (Mecenique celeste), în cinci volume, apărută pe la 1800, cuprinde mult mai mult decît promite titlul,și anume, între altele, o teorie a undelor în lichide și a capilarității. Prin ace asta, mecanica analitică își atinge apogeul.

Mai trebuie amintiți Louis Poinsot (1777 – 1859), datorită căruia mecanica corpului rigid a căpătat formă definitivă, Gaspard-Gustave Coriolis (1792 – 1843), care a analizat, de exemplu, influiența rotației Pămîntului asupra proceselor ce se desfășoară pe el, Augustin-Louis Cauchz (1789 – 1859), car, în 1822, a dat formularea matematică cea mai generală importantelor noțiuni de tensiune elastică și de deformație și care, folosind legea lui Hooke, a dat mecanicii corpurilor deformabile forma ei definitivă.

Cu cercetările lui Jean-Leon Poiseuille (1799 – 1869) despre vîscozitatea lichidelor și a gazelor (1846 – 1847) și cu lucrările despre mișcarea turbionară ale lui Helmboltz (1858), ace astă epocă poate fi considerată în principiu încheiată, deși mai tîrziu, și pînă în zilele noastre, cercetători de seamă, ca lordul Razleigh (1842 – 1919), Osborne Reznolds (1842 – 1912) și Ludwig Prandtl (1875 – 1953), au dezvoltat mai departe dinamica lichidelor și a gazelor, șinînd seama de frecare, îndeosebi pentru nevoile construcției de hidro- și aeronave.

După cum a demonstrat, în a906, Max Planck, teoria relativității, întemeiată în 1905 de A. Einstein (1879 – 1955), nu schimbă prea mult în dinamica punctului material. (Lucrarea fundamentală a lui Einstein este greșită în această privință). Este caracteristică intrarea în joc a unei constante universale, a cărei semnificație mecanică era necunoscută pînă atunci, anume viteza luminii în vid.

Mai importantă din punct de vedere principial este modificarea noțiunii de masă, pe care ne-o impune această teorie. După cum a demonstrat Einstein, în 1905, orice creștere a energiei interne trebuie să mărească masa, și anume cu o valoare care se obține împărțind energia, măsurată în unități mecanice, cu pătratul vitezei luminii.

Dată fiind mărimea vitezei liminii (3.1010 cm/s), aceste modificări sînt neglijabile pentru toate procesele pe care le numim mecanice, electrice, termice. Chiar la cele mai intense reacții chimice, cu cele mai mari efecte termice, cîntărirea nu poate pune în evidență variația masei totale a corpurilor care participă la reacție. În schimb, în fizica nucleară, această lege a inerției energiei are o importanță considerabilă. O ramură a mecanicii care s-a dezvoltat însă cu totul independent,

mai alea la început, este acustică. Se știa din timpuri străvechi că sunetele pure - spre deosebire de zgomote – se bazează pe vibrații perioadice ale izvorului sonor.

Ott V.Guericke a dovedit pe cale experimentală că, spre deosebire de lumină, sunetul nu se propagă în vid. Dependența vitezei sunetului de compresibilitatea și de densitatea aerului a fost calculată de Newton, în Principia, deși formula sa a început să concorde cu experiența abia în 1826, cînd Laplace a înlocuit compresibilitatea izotermă prin cea adiabetică. Perfecționarea matematică a mecanicii în secolul al XVIII-lea a folosit și acusticii.

De asemenea, propagarea sunetului în lichide a fost multă vreme pusă la îndoială din cauza pretinsei incompresibilități a acestora, deși Benjamin Franklin (1706 – 1790) făcuse, în 1762, observații directe în această privință. Abia în 1827, Jean-Daniel Colladon (1802 – 1892) și Jacob Franz Sturm (1805 – 1855) au adus o dovadă convingătoare determinînd valoarea de 1,435.105 cm/s pentru viteza sunetului în lacul Geneva.

În cursul secolului al XIX-lea, acustică fizică s-a dizolvat tot mai mult în teoria undelor elastice. Din optică i s-au transmis ideile de interferență, difracție și împrăștiere prin obstacole.

Acustica s-a văzut în fața unor probleme tehnice dificile după ce, în 1861, Philipp Reis (1834 – 1874), și în 1875, Alexander Graham Bell (1847 – 1992) au inventat telefonul, iar în 1878 David Edwood Hughes (1831 – 1900) a perfecționat substanțial microfonul lui Reis; căci acum era vorba despre o cît mai mică perfectă redare a glasului omenesc și a sunetelor muzicale. Transmiterea sunetului prin unde electrice, un rod al răsboiului mondial din 1914 – 1918, a întărit și mai mult imoportanța acestei noi ramuri aplicate, care este „electroacustice”. Fonograful, construit în 1877 de Thomas Alva Edison (1847 – 1931) aparține aceluiași domeniu.

CAPITOLUL III. Gravitația și acțiunea la distanță

Cercetarea gravității a fost strîns împletită cu apariția mecanicii. E drept, în toate timpurile, din antichitate și pînă în zilele noastre, spiritul omului a fost preocupat de gravitate și probabil că, în afară de atomistică, nu a existat nici un obiect al fizicii despre care să se fi făcut atîtea speculații ca despre cauzele acesteia.

Ideea că gravitatea nu se limitează la vecinătatea Pămîntului, ci constituie o proprietate generală a materiei și acționează deci și între corpurile cerești, este iarăși destul de veche.

Dacă ne întrebăm de unde provine legea atracției universale, care poartă numele lui Newton (forța este porporțională cu cele două mase și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele), atunci trebuie să amintim următoarea triadă: Tzcho Brahe (1546 - 1601), căruia îi datorăm, îndeosebi, serii de obervații deosebit de precise și efectuate consecvent asupra pozițiilor planetelor.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Istorie

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles