Ingrijirea pacientilor cu pielonefrita

7x puncte

categorie: Medicina

nota: 9.22

nivel: Facultate

     CAPITOLUL I

     I.1 NOTIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI RENAL

     Metabolismul celular produce CO2 si anumite substante finale provenite în special din catabolismul proteic, aportul oxigen poate si el realiza cantitati excesive de anumiti electroliti (apa, NaCl, diferite saruri minerale) care trebuie eliminati.

     Plamâni[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Ingrijirea pacientilor cu pielonefrita

     CAPITOLUL I

     I.1 NOTIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI RENAL

     Metabolismul celular produce CO2 si anumite substante finale provenite în special din catabolismul proteic, aportul oxigen poate si el realiza cantitati excesive de anumiti electroliti (apa, NaCl, diferite saruri minerale) care trebuie eliminati.

     Plamânii elimina CO2 si alte substante volatile, iar substantele nevolatile inutilizabile sau în exces sunt eliminate împreuna cu o anumita cantitate de apa, în cea mai mare parte prin rinichi si accesorii prin sudoare si materii fecale. Prin eliminarea substantelor nevolatile rinichiul reprezinta principalul organ care mentine constant volumul, concentratia electrolitica si reactia chimica a lichidelor organismului.

     Rinichiul mai are si alte activitati: prin secretia de renina contribuie la reglarea tensiunii arteriale, prin eritropoietina controleaza eritropoieza, prin schimbarile ionice contribuie la mentinerea echilibrului acido-bazic.

     APARATUL SECRETOR se compune din:

     - rinichi, orgene de excretie,

     - cai urinare:

     - calice-mici

     - calice-mari

     - pelvis renal

     - uretere

     - vezica urinara

     - uretra.



     I.1.a RINICHI

     Sunt organe pereche situate retroperitonal, de o parte si de alte a coloanei vertebrale lombare. Rinichiul are forma caracteristica, circa 300 grame, are doua fete (anterioara si posterioara) si doua margini (laterala convexa si mediala concava).

     In zona marginii concave se gasesc hilul si pediculul renal în care se vad vasele renale (artera si vena), uretrul si fibre nervoase vegetative.

     Selectionând rinichiul în lungul liniei mediane, din partea convexa spre cea concava se observa:

     - papilele si calicele renale: formatiuni membroase prin care se scurge urina;

     - parenchimul renal, cu structura zonala: corticala si medulara.

     Zona corticala este formata în principal din glomeruli, tubi uriniferi si vasele de sânge care le apartin. Zona medulara contine 6-18 piramide renale (Malpighi), formate din tubi colectori care dreneaza mai multi nefroni.

     Piramidele sunt orientate cu baza spre periferie si vârful spre sinusul renal, deschizându-se în papilele renale, acestea se deschid în calicele mici care conflueaza formând calicele mari (2-3) si apoi pelvisul renal (bazinet) continuat cu ureterul.

     O piramida Malpighi cu substanta corticala din jurul sau formeaza un lob cortical.



     NEFRONUL

     Este unitatea morfofunctionala renala; îndeplineste toate procesele complexe care au ca rezultat formarea urinii. Nefronul este alcatuit duntr-o capsula si un tub unifer lung.

     Capsula Bowman, extremitatea pronimala, închisa dilaterala a nefronului, are forma unei cupe cu pereti dubli, marginind o cavitate ce continua lumenul tubului. In adâncitura capsulara se afla un ghem de 4-12 bucle capilare (glomerul), care rezulta prin diviziunea arteriolei aferente si care se reunesc la iesirea din capsula, în arteriola aferenta. Capsula împreuna cu glomerulul alcatuiesc capsulul renal Malpighi.

     Segmentul pronimal al tubului urinifer este constituit dintr-o portiune contorta, tubul contort proximal (care se afla în cortica renala) si este format dintr-un strat de celule a caror membrana, spre lumen, prezinta o "margine în perii", formata din microvili, care maresc mult suprafata membranei.

     Segmentul intermediar (ansa Heule), subtire este format din doua brate (descendent si ascendent) unite între ele printr-o bucla, are epiteliul turtit, fara microviri. Nefronii care au glomerulii în zona corticala externa are ansa Heule scurta, în timp ce nefronii cu glomeruli în zona externa a corticolei (juntamedulari) are ansa lunga, care coboara profund în medulara.

     Segmentul distal este format dintr-o portiune dreapta, ascendenta, care ajunge în corticala în vecinatatea glomerulului propiu, în imediat contact cu arteriala aferenta. La acest nivel epitelul tubular, la fel ca si celulele musculaturii netede a arteriolei aferente, prezinta modificari si formeaza aparatul juxtaglomerular care secreta renina. Urmeaza o portiune contorta situata în întregime în corticala. Mai multi tubi distali se unesc si se deschid în tubul colector din structura piramidelor Malpighi.



     VASCULARIZATIA RENALA

     Este extrem de bogata, primind 20-25% din debitul cardiac de repaos. Artera renala, ramura a aortei abdominale, patrunde prin hil si apoi se împarte în ramuri interlobare (între piramide), din care se desprind arterele arcuate, ce formeaza o ansa în jurul bazei piramidelor, arterele interlobulare, din care glomerulul. Dupa ce se regrupeaza în arteriole, se capilarizeaza din nou în jurul tubului respectiv (în medulara) si se deschid în venele interlobulare, apoi în venele arcuate.

     Venele, având un traiect aproape asemanator cu cel al arterelor, se colecteaza în vena renala care se deschide în vena cava inferioara.



     INTERVATIA RENALA

     Provine din plexul situat în hilul organului format în majoritate din fibre simpatice, dar si din câteva fibre parasimpatice venite prin nervul vag. Fibrele nervoase, situate perivascular, se distribuie celulelor musculare din peretele arteriolar si componentelor tubulare.





     I1b. FORMAREA URINEI



     Mecanismul de formare a urinei cuprinde trei procese fundamentale:

     ? ultrafiltrarea plasmei la nivel glamerular;

     ? reabsorbtia;

     ? secretia anumitor constituenti în tubi.



     ULTRAFILTRAREA GLOMERULARA

     Este un proces dirijat de forte fizice în urma caruia aproximativ 20% din cantitatea de plasma care iriga rinichii trece prin membrana filtranta glomerulara, extrem de subtire, în cavitatea capsulara. Membrana filtranta nu se comporta ca o membrana inerta ei, prin proprietatile ei fizico-chimice, permite trecerea selectiva doar a unor constituenti si blocheaza trecerea altora. Ultrafiltratul glomerular (urina primara) are o compozitie electrolitica identica cu cea a plasmei; dar este lipsit de proteine, deci este o plasma deproteinizata. Ultrafiltrarea glomerulara este rezultatul presiunii efective de filtrare, care se exercita la nivelul capilarelor glomerulare si reprezinta suma algebrica a unor presiuni care controleaza schimburilor lichidiene la nivelul tuturor capilalelor din organism.

     La nivelul tubilor uriniferi au loc procese extrem de active, anumiti constituenti ai ultrafiltrajului fiind reabsorbiti complet (glucoza) sau doar partial (Na+, Cl-, Uree), altii fiind initial reabsorbiti si apoi secretati (K+).



     REABSORBTIA TUBULARA

     Este procesul prin care sunt recuperate anumite substante utile organismului din ultrafiltratul glomerular, mentinându-se astfel homostazia lor plasmatica. Procesul este selectiv, în sensul ca se realizeaza maximal pentru fiecare substanta într-un segment tubular prin actiunea unor mecanisme celulare specifice, fiind conditionat de debitul substantei respective si de necesitatile organismului. Reabsorbtia (transportul) diferitilor constituenti din ultrafiltrat prin peretele tubului urinifer se face prin mecanisme active si pasive. Transferul activ se realizeaza contra unor gradiente de concentratie sau electrice, necesitând un consum de energie furnizata prin hidroliza ATP. Mecanismele de transport, activ au capacitate limitata pe unitatea de timp si intervin în reabsorbtia glucozei, anumitor aminoacizi, acidului uric, unor vitamine (B12, C), fosfatilor anorganici, sulfatilor si a principalilor ioni ai filtratului (Na+, k+, HCO3).

     Transportul pasiv se face sub actiunea unor gradiente fizico-chimice nu necesita consum energetic, nu este limitat de o capacitate maxima si contribuie la resorbtia a trei constituenti principali ai ultrafiltrajului: apa ureea si Cl-.

     Apa se reabsoarbe în toate segmentele tubului, cu intensitati diverite, pe baza legilor difuziunii si a osmozei, astfel încât din cei 125 ml filtrati glomerular pe minut, în vezica ajunge numai 1ml/min (deci se absorb 124ml). În tubul contort si mai ales în cel colector se realizeaza reabsorbtia facultativa a apei si Na+ sub controlul ADH si aldosteronului, ajustându-se eliminarile în functie de starea de hidratare a organismului.



     SECRETIA TUBULARA

     Este procesul invers celui de reabsorbtie, transportând anumite substante din capilarele peritubulare în lumenul tubului. Are rolul de a elimina atât substantele straine organismului, cât si substantele prezente obisnuit în sânge (K+, acid uric), unele numai când se afla în concentratii mari (creatina). Se realizeaza activ si pasiv.

     Secretia activa, având sediul la nivelul tubilor pronimal si distal, se face împotriva unor gradiente electrochimice si de aceea necesita un consum energetic ridicat (secretia de H+). Prin eliminarea H+ tubii detin un rol fundamental în mentinerea echilibrului acido-bazic al organismului.

     Secretia pasiva implica transportul unor constituenti în sensul gradientelor de concentratie si de aceea nu necesita consum energetic direct. Acest mecanism intervine în secretia K+, a bazelor si a acizilor slabi.







     I1c REGLAREA ACTIVITATII RENALE



     Se face pe cale nervoasa (activitatea glomedulara) si pe cale umorala (activitatea tubulara).



     REGLAREA NERVOASA

     Se realizeaza prin fibrele vegetative care se distribuie arteriorelor, glomerulului si tubilor. Sistemul vegetativ nu contribuie direct la controlul elaborarii urinei, ci doar indirect, prin influentarea conditiilor de irigatie renala. De altfel, se stie ca rinichiul denervat si chiar transplantat continua sa functioneze aproape normal. Stimularea nervilor renali si a unor zone presoare din bulb, hipotalamus si scoarta cerebrala determina vasoconstrictie renala si scaderea diurezei pâna la anurie. Stimularea nervilor vegetativi renali produce si scaderea eliminarilor urinare de Na+, prin cresterea reabsorbtiei tubulare a ionului.



     REGLAREA UMORALA

     Considerata a detine rolul principal, se realizeaza de mai multi hormoni. Hormonul antidiuretin (A.D.N.), secretat de nucleii hipotalamici si eliberat din neurohipofiza, controleaza eliminarile urinare de apa, actionând la nivelul segmentului distal al nefronului. Sub actiunea AND creste reabsorbtia de apa în tubii distali si colectori, concomitent cu diminuarea volumului si cresterea concentratiei urinei.

     Mineralocorticoizii, în special aldosteronul, controleaza eliminarile urinare de Na+ si K+ la nivelul segmentului distal al nefronului, stimulând reabsorbtia de Na+ si excretia de K+.

     Parathormonul mobilizeaza sarurile minerale din oase, stimuleaza eliminarile renale de fosfati, K+ si retine Ca+ si Na+. Hormonii tiroidieni intensifica metabolismul celular, în special pe cel protidic si prin cresterea generarii de produsi finali de metabolism, maresc diureza, acelasi efect având si alterarea legarii apei si a sarii în tesuturi.

     Rinichiul în conditii de irigatie insuficienta sau ca urmare a unor modificari ale compozitiei chimice a urinei ajunsa în tubii distali, descarca o enzima-renina-care actionând asupra unei globuline plasmatice, produce angiotensina I, care se transforma enzimatic în plasma si tesuturi în angiotensina II, cel mai puternic vasoconstructor natural si stimulator al secretiei de aldosteron. La nivelul renal, angiotensina II, actionând asupra musculaturii arteriorelor glomedulare modifica intens rata filtrarii si prin aldosteron influenteaza eliminarile urinare de Na+ si K+.







     I1d MICTIUNEA



     Urina elaborata de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor, umple calicele si bazinetul, apoi prin contractia acestora, este eliminata în ureter. Prin unde de contractie urina este transportata de-a lungul ureterului pâna în vezica urinara.



     VEZICA URINARA

     Este un organ cavitar muscular în care se acumuleaza urina între mictiuni. Urina, descarcata în jeturi prin cele doua orificii ureterale, nu poate reflua în uretere din cauza ca acestea au traiect oblic în peretele vezical si nici nu poate curge prin uretra, deoarece colul vezical este prevazut cu doua sfictere, unul neted, involuntar care înconjoara începutul uretrei si celalalt striat, controlat voluntar.

     Vezica urinara are proprietatea de a-si mari capacitatea în timpul umplerii, fara modificari importante ale tensiunii peretilor si ale presiunii intravezicale. Aceasta propietate, denumita plasticitate, este rezultatul unei adaptari a tonusului musculaturii vezicale la cresterea continutului.

     Înregistrarea presiunii intravezicale a aratat ca, dupa o usoara crestere initiala la primele jeturi de urina, presiunea înregistreza un platon în tot timpul umplerii vezicale pâna la volumul de 300-400 ml, când are loc o crestere brusca a presiunii si este declansata mictiunea reflexa când împrejurarile permit.

     Prima senzatie de plenitudine vezicala este perceputa la un volum de 100-150ml, la 150-200ml este resimtita prima dorinta de mictionare, iar peste capacitatea fiziologica vezicala (250-400ml) apar contractii puternice ale musculaturii peretelui vezical, care determina senzatia necesitatii imperioase de a urina.

     Mictiunea este rezultatul unor reflexe declansate de distensia peretilor vezicali. Impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarca impulsuri aferente care, prin fibrele hipogastrice, inhiba contractiile, relaxeaza muschii vezicali si întaresc tonusul sfincterului neted al colului vezical.

     Concomitent distensia vezicala declanseaza impulsuri care ajunse la maduva pe calea nervilor rusinosi sunt conduse apoi pe cai aferente nespecifice spre centrii nervosi superiori, ajungând pâna la nivelul scoartei cerebrale, determinând senzatia de a urina.

     Daca mictiunea nu este posibila, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari, inhiba tonusul muschiului vezicul, concomitent maresc tonusul sfincterului extern, marind continenta vezicala. Daca conditiile permit, are loc mictiunea.

     Refluxul mictiunii este declansat de distensia vezicala, impulsurile ajung pe fibre averente din nervii pelvici la un centru sacrat parasimpatic al mictiunii, de unde se descarca impulsuri care tot prin fubre al enervilor pelvici produc contractia musculaturii vezicii si relaxarea sfincterului intern al colului vezical. Concomitent are loc relaxarea voluntara a sfincterului extern striat si urina începe sa se evacueze din vezica.

     Procesul evacuarii este ajutat de contractia musculaturii abdominale si a diafragmului care, crescând presiunea intraabdominala, comprima vezica. Reflexul medular al mictiunii este controlat de numerosi centrii supramedulari cu rol facilitar sau inhibitor.

     I.2. PIELONEFRITA

     DEFINITIE:

     Pielonefritele sunt inflamatii acute sau cronice care afecteza tesutul interstitial renal (spatiul dintre nefroni). Importanta lor se datoreste frecventei mari si în continua crestere a infectiilor urinare (cauza obisnuita a infectiilor interstitiale), gravitatii lor (20-60-60% conduc la R.C.de 3-4 ori mai mult decât G.N.A.).

     Circa 15-20% din cadravele autopsiate prezinta leziuni de pielonefrita. Vârfurile de frecventa a pielonefritei intereseaza nou-nascutul, copii mici pâna la vârsta de 2 ani. Incidenta este de 3 ori mai mare la femeie comparativ cu barbatul.

     ETIOPATOGENIE:

     Germenii cei mai frecventi întâlniti sunt: Escherichia Colli (85-90%), Proteus, Klebsiella, Piocianic, Stafilococ, Levuri. La pacientii sondati domina Klebsiella si Proteus, în timp ce Piocianicul este întotdeauna semn de suprainfectie. În formele cronice se întâlnesc adesea asocieri microbiene care agraveaza prognosticul.

     Obisnuitii factori favorizanti sunt obstacolele de la nivelul cailor excretoare renale: afectiuni renale congenitale, tumorile pelviene, la femei (fibrom, chist de ovar), tumorile prostatei la barbati, hidronefroza, cistita, litiaza urinara, unele manevre urologice (sonda a`demeure, cateterisme repetate).

     ANATOMIE PATOLOGICA:

     În pielonefrita acuta, mucoasa cailor uterine este inflamata, rinichii sunt mari si congestionati, iar în spatiile interstitiale se gasesc limfocite polinucleare, edeme si microabcese.

     În formele cronice, rinichii sunt mici, atrofici. Leziunile sunt initial tubulare. Ulterior, cuprind tot nefronul si sistemul sau vascular.

     I.3. CLASIFICARE

     Pielonefrita se gaseste sub forma acuta si cronica.

     PIELONEFRITA ACUTA

     Tabloul chimic este de infectie urinara iar debutul nu se caracterizeaza întotdeuna prin semnele generale de infectie: febra cu instalare bruna sau progresiva, frisoane, transpiratie, cefalee.

     Manifestarile urinare constau în dureri lombare, mai frecvent unilaterale, surde sau cu caracter de colica renala (polakiurie, adeseori nocturna si mictiune dureroasa).

     DIAGNOSTICUL:

     Se bazeaza pe doua semne capilare:

     LEUCOCITURIA: este pusa în evidenta cu ajutorul probei Addis-Hamburger), se gasesc mai mult de 5000 de leucocite.

     BACTERIURIA: se gasesc mai mult de 100000 germeni/

     EVOLUTIA:

     Este favorabila în conditiile unui tratament corect. Boala dureroasa 1-4 saptamâni. Complicatiile sunt rare, dar cronicizarea este frecventa.

     PIELONEFRITA CRONICA

     DEFINITIE:

     Boala cu evolutie cronica, carcterizata prin inflamatia tesutului interstitial renal, cu semne clinice de suferinta precoce a tubilor renali, cu afectarea tardiva a glomerulilor si cu evolutie progresiva spre insuficienta renala.

     Se cunosc doua forme clinice:

     -hematogena (rara);

     -ascendenta (frecventa).

     Este una dintre cele mai întâlnite afectiuni renale.



     TABLOUL CLINIC:

     Se contureza dupa luni sau ani de la episodul acut de pielonefrita. Intervalul de latenta este întretaiat de recidive, fiecare puseu acut adaugând noi leziuni renale. Alteori evolutia este latenta, diagnosticul fiind stabilit în faza de IR, de aici rezulta valoarea explorarilor bioligice. Când apar si semne generale, acestea sunt de infectie cronica: stari subfebrile sau febrile intermitente, cefalee, oboseala, scaderea apetitului si greutatii.



     EVOLUTIA:

     Este îndelungata, prognosticul de obicei este sumbru.



     DIAGNOSTICUL:

     Se baeaza pe semnele clinice, leucociturie si bacteriurie. Diagnosticul în stadiu de IR este sugerat de poliuria cu densitate scazuta, pierderea de electroliti si acidoza.

PENTRU VARIANTA COMPLETA APASA BUTONUL DE "DOWNLOAD"!!!
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Medicina

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Am inteles