Imparati Romani

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Imparati Romani

Marcus Aurelius Severus Alexandrus (1 octombrie 208 - 18 martie 235), cunoscut drept Alexandru Sever, împãrat roman din 222 pânã în 235.
Este nepot al împãratului Caracalla, originar din Arca Caesarea (Fenicia). La vârsta de 13 ani este proclamat împãrat de pretorienii din Roma, dupã asasinarea vãrului sãu Elagabalus, sub numele de Alexandru Sever. Autoritatea realã este exercitatã de Iulia Mamaea (mama sa), sprijinitã de juriºtii Ulpianus ºi Modestinus. În timpul domniei lui Alexandru Sever autocratismul ºi excentricitãþile predecesorului sãu sunt eliminate ºi se restabilesc bunele raporturi cu Senatul, al cãrui prestigiu este sporit. Relaþiile cu armata ºi garda pretorianã devin însã încordate. Alexandru Sever iniþiazã în anii 231-233 o contraofensivã romanã în Orient pentru a stãvili invazia sasanidã la vest de Eufrat. În timpul pregãtirilor unui rãzboi împotriva alamanilor la graniþa renanã, Alexandru Sever ºi Iulia Mamaea sunt uciºi la Mogontiacum (Mainz) de soldaþi care-l proclamã împãrat pe Maximin Tracul. Cu el ia sfârºit dinastia Severilor.

Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 - 7 martie 161) a fost împãrat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din "Cei cinci împãraþi buni".
Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a nãscut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 ºi guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împãratul Hadrian la 25 februarie 138 ºi proclamat succesor la tron, cu condiþia de a adopta la rândul sãu, pe Marcus Aurelius ºi Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împãratul Hadrian, Antoninus Pius nu a pãrãsit niciodatã Italia.
Politica sa internã se caracterizeazã prin atenþia acordatã administraþiei provinciilor, finanþelor statului, jurisdicþiei imperiale. Pe plan extern continuã activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Rãscoalele antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt ºi Iudeea sunt reprimate de generalii sãi. Într-o atmosferã de liniºte pe plan intern ºi extern, Antoninus Pius sãrbãtoreºte în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondãrii Cetãþii Eterne. Domnia lui a fost identificatã cu apogeul dinastiei antonine ºi al întregului principat.

Flavius Arcadius (cca. 377 - 1 mai 408) a fost împãrat al Imperiului Roman de Rãsãrit (395-408).
Arcadius a fost cel mai mare fiu al lui Teodosiu I ºi al Aelia Flaccilla, frate mai mare al lui Honorius, care va deveni împãrat al Imperiului Roman de Apus. Proclamat augustus de cãtre tatãl sãu în ianuarie 383, Arcadius se dovedeºte un caracter slab, influenþabil. Întreaga sa domnie s-a desfãºurat sub tutela camarilei curþii din Constantinopol, dominatã rând pe rând de Rufinus, praefectus praetorii Orientis (m. 395), de eunucul Eutropius - praepositus sacri cubiculi, de prefectul pretoriului Anthemius (din 405), precum ºi de Eudoxia, soþia sa (m. 404).
În timpul domniei lui Arcadius, imperiul respinge primele atacuri ale hunilor la hotare ºi se elibereazã de prezenþa vizigoþilor. Tot în timpul domniei lui Arcadius se manifestã o puternicã reacþie antigermanicã în stat.

Lucius Domitius Aurelianus (9 septembrie 214 - 275), cunoscut drept Aurelian, a fost împãrat roman (270-275).
Nãscut în Moesia la Sirmium, Aurelian parcurge întreaga carierã, de la soldat la comandant al cavaleriei sub Claudius II. Proclamat împãrat la Sirmium de legiunile de la Dunare (270), Aurelian îºi consolideazã puterea dupã sinuciderea lui Quintilus, fratele lui Claudius II, fiind recunoscut împãrat de cãtre senat.
La urcarea sa pe tron, Imperiul Roman era dezmembrat: întregul Orient se afla sub stãpânirea Zenobiei, regina Palmyrei, iar în Occident, Gallia, Hispania ºi Britannia erau incluse în regatul galic secesionist. Prin victoriile repurtate asupra iutungilor, sarmaþilor, carpilor ºi goþilor, Aurelian consolideazã frontiera Dunãrii de Jos, iar prin respingerea vandalilor -pe cea a Dunãrii Mijlocii (270-271). Începe înconjurarea Romei cu fortificaþii puternice -zidul lui Aurelian, încheiat în vremea împãratului Probus.
Sub presiunea popoarelor migratoare ºi a dacilor liberi, Aurelian dispune retragerea armatei ºi a administraþiei romane din Dacia în anul 271, în vederea consolidãrii frontierei dunãrene. În 274 este lichidatã ºi secesiunea Regatului galic; Aurelian restaureazã astfel graniþele ºi unitatea statului, primind titlu de restitutor orbis.
În politica internã Aurelian s-a comportat ca un suveran absolut. Purta diadema solarã, purpurã ºi veºimente bogate ca dupã obiceiul regilor orientali, s-a autointitulat Dominus et Deus. A guvernat fãrã senat care a pierdut ºi dreptul de a bate monedã de aramã alegându-ºi colaboratorii dintre cavaleri. Personalitate inteligentã ºi energicã, Aurelian întãreºte autoritatea imperialã ºi întreprinde o serie de reforme administrative ºi economice vizând consolidarea statului în vederea depãºirii crizei din secolul III. Cultul zeului soare, sol invictus, este ridicat la rangul de religie a întregului imperiu. A efectuat o reformã monetarã (emisiuni de aur, argint ºi aramã) care a înviorat schimburile comerciale. În politica externã Aurelian a înregistrat succese remarcabile, strãduindu-se sã apere imperiul de frecventele invazii barbare ºi sã refacã unitatea acestuia, sfãrâmatã în timpul lui Gallienus.
În drum spre Orient, în vederea începerii unei campanii împotriva Imperiului Sasanid, Aurelian este asasinat de secretarul sãu, la Byzantion, ca urmare a unui obscur complot de palat.

Caius Iulius Caesar Germanicus (*31 august 12 - +24 ianuarie 41) cunoscut drept Caligula a fost al treilea împãrat roman ºi al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene, domnind din 37 pânã în 41.
Fiu al generalului Germanicus ºi al Agrippinei Maior, îºi petrece copilãria alãturi de tatãl sãu, în mijlocul soldaþilor de pe Rin, de la care primeºte porecla de Caligula (,,Cizmuliþa").
Deºi în timpul lui Tiberius (unchiul sãu) nu se afirmã în viaþa politicã, la moartea acestuia (16 martie 37), este proclamat împãrat de garda pretorianã ºi recunoscut de senat. Dupã primele 8 luni de domnie, politica lui capãtã brusc semnele despotismului ºi incoerenþei. Arbitrariul politicii interne ºi externe, extravaganþele ºi cruzimile, fastul serbãrilor ºi risipirea tezaurului strâns de predecesorul sãu, mãsurile fiscale opresive, declanºeazã douã conspiraþii împotriva sa (în 39 ºi 40), soldate, fiecare, de numeroase execuþii. La 24 ianuarie 41, Caligula este asasinat în apropierea palatului sãu din Roma, în urma unei conspiraþii a pretorienilor în frunte cu Cassius Chaerea ºi L. Annius Vincianus. Numele lui este supus de senat unei damnatio memoriae. Îi succede la tron Claudiu I, unchiul sãu, proclamat împãrat de garda pretorianã.

Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie 186-8 aprilie 217), cunoscut sub numele Caracalla, a fost împãrat roman din 211 pânã în 217.
Caracalla, porecla împãratului derivã de la numele celtic al unei mantale purtate în Gallia. Fiu al lui Septimius Severus ºi al Iuliei Domna, nãscut la Lyon, Caracalla este desemnat în 196 caesar, iar în 198 augustus, devenind la 4 februarie 211, la moartea tatãlui sãu, coîmpãrat alãturi de fratele sãu, Geta. Ura dintre cei doi fraþi duce, în februarie 212, la asasinarea lui Geta în palatul din Roma, urmatã de uciderea a 20.000 de partizani ai acestuia. Caracalla continuã politica lui Septimius Severus de întãrire a autoritãþii imperiale, având ca principal sprijin armata.
Consecinþe îmsemnate pentru istoria Romei va avea "Constituþia Antoninianã" promulgatã de el în 212, care acordã cetãþenia romanã întregii populaþii libere din imperiu, provincii. Iniþiazã o politicã externã ofensivã, luptã la rãsãrit de Rin împotriva alamanilor (213), la Dunãre împotriva carpilor (214), iar în 215 începe un nou rãzboi împotriva Regatului Part. Este asasinat în aprilie 217, în timpul campaniei din Mesopotamia, din instigarea prefectului pretoriului, M.Opellius Macrinus, care se proclamã împãrat.

Augustus Caesar (* 23 septembrie 62 î.Hr. la Roma, + 19 august 14 d.Hr. la Roma), cunoscut înainte ca Octavian, a fost primul Împãrat Roman. Deºi a pãstrat înfãþiºarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de rãzboaie civile ºi a adus o erã de pace, prosperitate ºi mãreþie imperialã. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27 î.Hr.
Când Republica Romanã (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul sãu, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Cezar, ºi-a consolidat poziþia prin înfrângerea rivalului sãu la putere, Marcus Antonius, în bãtãlia de la Actium din anul urmãtor. Avea o muncã predefinitã; anii de rãzboi civil au lãsat Roma într-un stat al anarhiei. Mai mult, Roma nu era pregãtitã sã accepte controlul total al unui despot.
Octavius (sau Octavian) era inteligent. Mai întâi, a desfiinþat armatele sale ºi a þinut alegeri. Octavian a fost ales în funcþia puternicã de Consul. În 27 î.Hr., a returnat în mod oficial puterea Senatului Romei, ºi s-a oferit sã renunþe la propria sa supremaþie militarã peste Egipt. Nu numai cã l-a refuzat, dar Senatul i-a dat control asupra Spaniei, Galiei ºi Siriei. Puþin mai târziu, Senatul i-a dat titlul de Augustus (cel venerat).
Augustus ºtia cã puterea necesarã dictaturii absolute nu putea deriva din funcþia de Consul. În 23 î.Hr., a renunþat la aceastã funcþie, în favoarea altor douã mai puternice. În primul rând, i-a fost garantatã funcþia de tribun, care îi permitea sã convoace Senatul dupã voinþa sa ºi sã punã afacerile înaintea sa. De vreme ce funcþia de tribun era în mod tradiþional asociatã cu plebeii, asta i-a consolidat poziþia pentru mai târziu. În al doilea rând, a primit o nouã competenþã sub forma unei puteri "imperiale", care îi conferea autoritate supremã în toate problemele legate de guvernarea teritorialã. Se spune cã în 23 î.Hr. Augustus ºi-a asumat funcþia de Împãrat al Romei. Totuºi, el folosea adesea un titlu civil, Princeps, sau "Primul Cetãþean."
Ca Împãrat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu îndrãznealã; datoritã geniului sãu, a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme de monetãrie ºi impozite standardizate; a creat o structurã pentru serviciul militar civil ce consista din cavaleri ºi oameni liberi (foºti slavi). S-a îngrijit ºi de beneficiile de pensionare pentru soldaþi.
Era un maestru al propagandei, ºi patronatul sãu asupra scriitorilor romani Horatiu, Livius ºi (în special) Virgiliu i-a permis sã-ºi cimenteze poziþia prin intermediul poeziei ºi a prozei. Folosirea jocurilor ºi a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el însuºi ºi pe familia sa, i-a sporit popularitatea.
Augustus a fondat de asemnea ºi primul grup de pompieri din lume ºi a creat o forþã de poliþie obiºnuitã pentru Roma.
De fapt, controlul puterii lui Augustus prin întreg Imperiul era aºa de absolut, cã îi permitea sã-ºi numeascã susccesorul, un obicei abandonat ºi ridiculizat de la fondarea Republicii. La început, era indicat Marcellus, nepotul sãu de sorã, ce era cãsãtorit cu fiica sa, Iulia. Între timp însã, acesta a murit din cauza otrãvirii mâncãrii (23 î.Hr.). Relatãrile istoricilor de mai târziu, ce spuneau cã Marcellus ar fi fost otrãvit de soþia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt neconcludente.
Dupã moartea lui Marcellus, Augustus ºi-a însurat fiica cu mâna sa dreaptã, Marcus Agrippa. Din aceastã cãsãtorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar ºi Postumus Agrippa (numit în acest mod pentru cã s-a nãscut dupã moartea lui Marcus Agrippa). Intenþiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moºtenitorii sãi, au devenit aparente când acesta i-a adoptat ca proprii sãi fii. Augustus a arãtat afecþiune ºi faþã de fii sãi vitregi (copii Liviei din prima cãsãtorie), Nero Claudius Drusus Germanicus ºi Tiberius Claudius, dupã ce aceºtia au cucerit o mare parte din Europa Centralã.
Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, sã divorþeze ºi sã se cãsãtoreascã cu vãduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp dupã aceasta s-a pensionat. Totuºi, luând în considerare moartea prematurã a ambilor fraþi vitregi ai sãi, Gaius and Lucius, respectiv în 4 d.Hr. ºi 2 d.Hr., ºi a fratelui sãu Drusus (9 î.Hr.), Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de Augustus.
Pe 19 august 14, a murit Augustus. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau l-a divinizat). Postumus Agrippa ºi Tiberius au fost numiþi co-moºtenitori. Pe de altã parte, Postumus a fost exilat ºi menþionat ca mort în jurul aceleaºi date. Cine i-a ordonat moartea este necunoscut, dar drumul lui Tiberius era liber acum sã-ºi asume aceleaºi puteri ca ºi tatãl sãu vitreg.

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. - 13 octombrie 54), a fost al patrulea împãrat roman al dinastiei iulio-claudiene ºi a domnit din 41 pânã în 54.
Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) ºi al Antoniei Minor, frate mai tânãr al generalului Gemanicus, nãscut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participã pânã la urcarea pe tron, datoritã unei sãnãtãþi mai ºubrede ºi a unor infirmitãþi congenitale, la viaþa politicã, preferând o existenþã retrasã, consacratã studiului. Este proclamat împãrat de cãtre pretorieni la asasinarea nepotului sãu Caligula ºi recunoscut apoi de cãtre senat. În timpul domiei sale începe construcþia unui sistem defensiv de fortificaþii pe Rin ºi Dunãre, provinciile beneficiazã de o bunã administrare ºi o bogatã activitate edilitarã (ºosele, apeducte, porturi). Acordarea cetãþeniei romane locuitorilor unor oraºe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vesticã provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea, în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. Dupã executarea Messalinei, cea de-a treia soþie, în 48, acuzatã de Narcissus de complot, Claudius se cãsãtoreºte în 49 cu Agrippina Minor Iulia ºi-l adoptã pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrãvit de noua soþie.

Marcus Aurelius Claudius Gothicus (cca. 214 - ianuarie 270), cunoscut drept Claudius II, a condus Imperiul Roman pentru mai puþin de doi ani (268 - 270).
Nãscut în Dalmaþia, ajunge unul dintre cei mai capabili generali ai împãratului Gallienus, comandant al trupelor din Balcani. Dupã asasinarea lui Gallienus, în cursul luptei împotriva uzurpatorului Aureolus, Claudius este proclamat împãrat. El îl înfrânge pe Aureolus, respinge o invazie a alamanilor în lupta de la lacul Benacus (nordul Italiei) ºi obþine în 269, în bãtãlia de la Naissus (Iugoslavia), o rãsunãtoare victorie asupra goþilor ºi herulilor care invadasera Peninsula Balcanicã.
Victoria îi aduce cognomenul de Gothicus ºi pune stavilã, pentru câteva decenii, atacurilor acestor popoare împotriva imperiului. Claudius moare de ciumã în oraºul Sirmium din Pannonia, la tron urmându-l Quintillus.

Marcus Aurelius Commodus Antoninus (31 august 161-31 decembrie 192) a fost împãrat roman din 180 pânã în 192.
Fiu al lui Marcus Aurelius ºi al Faustinei, nãscut la Roma ("primul moºtenitor al tronului nãscut în purpurã"), Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (ºi coregent) în 177. Proclamat împãrat la moartea tatãlui sãu, Commodus renunþã la politica ofensivã. Instituie un regim absolutist în formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitatã de favoriþii sãi, Tigidius Perennius ºi M.Aurelius Cleander, apoi de Q.Aemilius Laetus, prefecþi ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largã rãspândire. La 31 decembrie 192, cade victimã unei conspiraþii de gineceu, iniþiatã de Q.Aemilius Laetus, Eclectus ºi de Marcia (amanta împãratului). Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

Flavius Iulius Constans (320 - 18 ianuarie 350), a fost împãrat roman care a domnit din 337 pânã în 350.
Fiul cel mai mic al lui Constantin cel Mare ºi al Faustei, ridicat în 335 la rang de caesar, Constant devine în 337, la moartea tatãlui sãu, împreunã cu cei doi fraþi, Constantin II ºi Constanþiu II, augustus, încredinþindui-i-se guvernarea Italiei, Illyricum-ului ºi Africii. Încercarea lui Constantin II de a a-l tutela, urmatã de invadarea Italiei, se soldeazã cu moartea acestuia în lupta de la Aquileia (340), Constant extinzându-ºi stãpânirea ºi asupra Galliei, Hispaniei ºi Britanniei. Severitatea atitudinii faþã de armatã ºi austeritatea politicii sale fiscale declanºeazã conspiraþia lui F.Magnus Magnentius care este proclamat împãrat la Autun, în Gallia. Nevoit sã fugã, Constant este ucis în apropiere de Pirinei.

Flavius Claudius Constantinus (februarie 317-340), împãrat roman (337-340).
Fiu al lui Constantin cel Mare ºi al Faustei, nãscut la Arelate (Arles) în Gallia. Desemnat în 337 caesar, participã în 332 la luptele de la Dunãrea de Jos împotriva goþilor ºi, în 337, la moartea tatãlui sãu, este ridicat împreunã cu cei doi fraþi, Constant ºi Constanþiu II, la rangul de augustus, încredinþindui-i-se guvernarea provinciilor occidentale: Gallia, Hispania ºi Britannia. Dupã încercarea nereuºitã de a institui o tutelã asupra fratelui sãu mai tânãr, Constant, Constantin pãtrunde cu o armatã în Italia, dar este ucis, în apropiere de Aquileia, în 340.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 - 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împãrat roman între 306 ºi 337.
Tinereþea ºi venirea la putere.
Nãscut la Naissus, în provincia Moesia Superior (astãzi, oraºul Ni± din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul împãrat Constanþiu I) ºi al Helenei. În 271-272, sub împãratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împãratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmaþiei. A fost prefectul pretorian al împãratului Maximian în 288-293.

La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar. În 305, dupã abdicarea lui Diocleþian ºi Maximian, se alãturã tatãlui sãu, în Apus. La moartea lui Constanþiu I, la Eburacum (astãzi, York), în Britannia (25 iulie 306), este proclamat împãrat de cãtre armatã. În aceste împrejurãri, Galerius, personalitatea dominantã a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamã pe Flavius Severus augustus al Occidentului ºi îl acceptã pe Constantin, caesar. Pentru moment Constantin a acceptat dar pacea ºi a treia tetrarhie nu aveau sã dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxenþiu, fiul lui Maximian, a fost proclamat împãrat iar Maximian care se retrãsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condiþiile destrãmãrii tetrarhiei, la conferinþa de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înþelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupã Spania (310), apoi pãtrunde cu armata în Italia, înfrânge forþele lui Maxentius la Turin, Verona ºi în bãtãlia decisivã de la Podul Milvius de lîngã Roma, în care Maxentius îºi gãseºte moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.
El a fost cel care a modificat Biblia , in timpul cand se purta ,,razboiul" intre creºtini ºi necreºtini. Fara intervanþia lui, conflictul ar fi continuat.
Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capãt persecuþilor creºtinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranþa, ci ºi restituirea bunurilor creºtinilor. Dar Constantin nu era pregãtit sã devinã creºtin. Monedele bãtute în aceastã perioadã, dovedesc devoþiunea sa faþã de Marte, apoi din ce în ce mai mult faþã de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp dupã cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina ºi proconsulului Africii niºte scrisori din care reieºea faptul cã el susþine religia creºtinã, subvenþiona Biserica creºtinã din fonduri publice, scutea clerul de obligaþii publice ºi se considera slujitorul lui Dumnezeu. În 312, Constantin a trecut la credinþa creºtinã ºi a continuat sã deþinã funcþia Pontifex Maximus. În urma întrevederii dintre Constantin ºi Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat "Edictul de la Milano". Textul acestui edict este dat de Lactanþiu în latinã ºi de Eusebiu în greacã. De fapt, este o scrisoare adresatã de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea sã înceteze orice persecuþie asupra creºtinilor, iar proprietãþile confiscate sã fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinþea creºtinismul ca religie de stat ºi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinþa creºtinã « mai multe referate din Istorie