Iconoclasmul

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Iconoclasmul

Scurtã prezentare a termenului ºi introducerea în problemã
Termenul provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) ºi κλάω [klao] (a??? sparge), ºi numeºte, în plan teoretic, doctrina care condamnã cultul imaginilor sacre, iar în plan istoric, faptele prin care o atare doctrinã s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci ºi prin acþiunile care au ajuns pânã la distrugerea violentã - ,,spargerea" - imaginilor, ºi la persecuþia celor care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care derivã din substantivul sau/ºi adjectivul concret iconoclast. Nu este iconoclast doar acela care profeseazã o doctrinã contrarã cultului imaginilor sacre, dar - poate chiar mai ales - cel care practicã sau promoveazã distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limiteazã numai la ostilitatea teoreticã s-ar numi iconofob sau iconomaf, în timp ce termenii opuºi (care îi desemneazã pe susþinãtorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, ºi cu un sens mai intens, iconodul.
Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adoraþia imaginilor sacre - cãzând într-o adevãratã idolatrie - fie doar venerarea lor. În istoria creºtinismului atât în Rãsãrit, cât ºi în Apus, influenþele veterotestamentare ºi confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie ºi idolatrie) ºi venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini ºi episoade de iconomahie sau iconoclastie. Între iconomahi sunt amintiþi de obicei Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanþiu, Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar între puþinii iconoclaºti se semnaleazã, la sfârºitul sec. VI, Sever de Marsilia .
Iconoclasmul este adaptarea unei opoziþii extreme în faþa reprezentãrii figurilor umane ºi venerãrii imaginilor, deoarece cele douã - imaginea ºi ceea ce reprezintã ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei) - erau inseparabile, de nedespãrþit, ajungându-se pânã la extreme: a nu mai distinge între icoanã ºi ceea ce reprezintã aceasta . Iconoclasmul în contextul sãu creºtin este asociat în mod deosebit cu o perioadã din istoria Imperiului Bizantin, unde pot fi evidenþiate trei perioade distincte: în primul rând etapa criticã sub domnia lui Leon al III-lea (717-741) ºi Constantin al V-lea (741-775), ºi conciliul iconoclast din 754; îi urmeazã apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar în ultimã fazã restaurarea (815-842) ºi extincþia sa finalã .
Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provoca indignarea populaþiei. În acelaºi timp, se declanºeazã în Imperiul Bizantin lupta iconoclastã, inspiratã de mediile pãtate de maniheism (Paulicienii). Cele douã evenimente sunt în relaþie; Coranul interzice icoanele ºi condamnã venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziþii se opuneau reprezentãrii lui Isus în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în sânul populaþiei de rând icoanele reprezentau obiectul pietãþii populare. Cum Biserica Orientalã a fost aproape totdeauna monofizitã, în mentalitatea clerului ºi a nobilimii nu se putea reprezenta natura divinã printr-o imagine materialã. În plus, erau exagerãri în adorarea unor icoane considerate fãcãtoare de minuni, dar se subaprecia aportul icoanelor în propagarea ºi menþinerea credinþei, ele fiind considerate ca picturi încã în era paleocreºtinã. Deci, pe atunci, cultul icoanelor ºi spiritualitatea creºtinã se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire fructuoasã. Sfântul Grigore cel Mare, un mare iconodul susþinea: ,,Ceea ce scrierea oferã cititorului, pictura oferã analfabetului. Ignoranþii vãd ceea ce trebuie sã urmeze, cei ce nu ºtiu citi scrierile, pot citi pictura."
Însã în sec VI, în afara icoanelor propriu-zise, apãrurã legende cu icoane ,,nefãcute de mânã omeneascã" (acheropoete), pe care credincioºii doreau sã le aibã ca o prezenþã a celui pe care-l reprezentau, mai ales în Orient ºi în Italia Bizantinã. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales cã acei credincioºi le spãlau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci întreceau cu mult limitele unei venerãri veritabile .

Cauzele, începutul ºi evoluþia iconoclasmului

Atât cauzele cât ºi punctul exact de început al miºcãrii nu pot fi numite cu exactitate. În jurul anului 724 doi episcopi din Asia Micã, Constantin din Nakoleia ºi Toma din Claudioupolis, sprijiniþi de împãratul Leon al III-lea ºi câþiva consilieri ai acestuia, s-au opus tradiþiei patriarhului German I cu privire la venerarea icoanelor. German a fost împotriva episcopului din Nakoleia, cu privire la ideea sa iconoclastã, însã, împãratul brusc a adoptat aceastã poziþie, iar fãrã sprijinul sãu nu avea nici o ºansã. Dinastia isauricã sub influenþa sectelor orientale, care purtau amprenta iudaismului ºi islamismului, aprinde lupta iconoclastã împotriva imaginilor care antreneazã cu adevãrat întregul stat .
Cel considerat ,,pãrintele iconoclasmului" este Leon al III-lea. Leon, de origine sirianã, s-a nãscut în Germanicia la Marasch, la graniþa Ciliciei cu Siria. A primit educaþia în Tracia, unde pãrinþii lui erau emigranþi în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695). Leon a fost conducãtorul unei turme de berbeci care asigurau aprovizionarea cu hranã a soldaþilor ce se aflau în marºul spre Constantinopol (la care, pe aceastã cale, participã ºi el). Este cunoscut faptul cã a primit ca recompensã gradul de spatharius, de care se bucurã foarte mult la început dar, mai apoi, cade în dizgraþia lui Iustinian. Împãratul pentru a se descotorosi de el îi încredinþeazã o misiune dificilã în Caucaz; dar Leon demonstreazã abilitãþi deosebite atât diplomatice cât ºi militare . Acesta este pe scurt parcursul, ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul unui fiu de emigranþi ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele împãrat Leon al III-lea Isaurul, ,,învãþând Biserica" despre probleme care îi erau de o competenþã exclusivã.
În 725-726 împãratul Bizanþului, a început sã prescrie ca reprezentãrile, mai ales icoanele, sã fie ,,sfãrâmate": printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor ºi statuilor, al cãror cult era socotit idolatrie. Pentru început a ordonat distrugerea icoanei miraculoase aflatã deasupra porþilor de bronz a palatului. Acest lucru produce o încãierare în care ofiþerul de pazã a fost ucis. Astfel de scene sunt prezente ºi în alte oraºe, atunci când se încearcã trecerea la starea de facto a realitãþii de jure a edictului iconoclast. Ca un rãspuns, la ceea ce avea sã fie doar începutul unei lungi perioade, împãratul porunceºte distrugerea tuturor icoanelor din biserici ºi mãnãstiri. Patriarhul German (715-729) protestã la poziþia adoptatã în mod categoric de cãtre Leon. Însã, împãratul îl constrânge pe German într-o audiere importantã sã semneze decretul împotriva imaginilor; patriarhul semneazã iar decretul intrã în vigoare la 7 ianuarie 730. Textul decretului, ca de altfel ºi aplicarea acestuia nu ne sunt cunoscute, dar urmarea distrugerii icoanelor, crucilor ºi a renumitelor relicve înseamnã cã atenþia s-a concentrat, în primul rând, în îndepãrtarea obiectelor pentru care se manifestau devoþiuni speciale, cum ar fi: sãrutarea, înconjurarea, cu candele, etc.
Abolirea nu a fost generalã nici egalã ca intensitate în toate locurile. Ostilitatea bãnuitã a lui Leon cu privire la cultul crucii, a fost o invenþia mai târzie; nici nu a existat vreo enunþare care sã se opunã per se cultului sfinþilor sau relicvelor. Capii oponenþilor politicii imperiale au fost cãlugãrii ºi membrii administraþiei civile a Constantinopolului. Acþiunea represivã a lui Leon contra opozanþilor a fost mãrginitã la exil, confiscare, ºi, cel mai rãu, mutilare. Nu sunt dovezi sigure a unor martiri în aceastã perioadã, cele existente fiind considerate de cele mai multe ori simple legende, însã odatã cu maturizarea acestei problematici se poate observa o agravare a situaþiei oponenþilor împãratului ºi putem vorbi chiar de martiri pe care documentele îi atestã. Clerul mai înalt a dat ascultare împãratului, acceptând noul patriarh - Anastasiu (730-741) în timp ce, cu mai mult sau mai puþin zel se aplicau decretele imperiale . « mai multe referate din Istorie