Evul mediu

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Evul mediu

A trebuit sa treaca o vreme pîna cînd Romantismul sa reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale si artistice. Din acel moment, de pe la începutul secolului al XIX-lea, aceasta epoca si-a aflat un loc echilibrat în sistemul de valori al trecutului. Totusi, gîndindu-ne bine, nu putem nega ca fata de Evul Mediu, pastram o usoara rezerva, în raport cu admiratia pe care o nutrim în continuare clasicitatii, fie antice, fie moderne si ca aceasta rezerva, chiar daca a fost corectata prin recuperarea pe care au savîrsit-o romantismul si istorismul care au urmat, si-a avut ratiunile sale.

În cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura întunecata în civilizatia europeana si ca în acest cadru se formase – uneori greu identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii moderne. Unii au mers pîna la a spune ca, de fapt, o veritabila Renastere a început cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai modesta decît aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI.

Printre ideile transmise posteritatii de Evul Mediu, se numara si unele cu privire la structura si organizarea statului. Pentru ca milenii de-a rîndul în lumea orientala si în cea antica – exceptiile fiind foarte putine – precum si, pîna recent, în epoca moderna, statul se confunda cu conducerea unica, altfel spus cu monarhia, a vorbi despre ideologia statala medievala înseamna, de fapt, a vorbi despre ideologia de stat monarhica. În Evul Mediu, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus – catastrofa regretabila, dupa opinia mea – problema care s-a pus între secolele V-XI a fost aceea a legitimarii noilor puteri politice. Acestea deoarece legitimitatea puterii romane, desi întemeiata pe un magnific sistem de drept si pastrînd o nostalgie în mintile celor care o distrusesera, nu mai avea valabilitate de facto.

Secole de-a rîndul sefii barbari instalati pe ruinele Imperiului Roman au tînguit dupa excelenta puterii acestuia si, ori de cîte ori au avut ocazia, au încercat sa o reînvieze. Gesturile lor sacrale, încoronarea la Roma a suveranilor franci sau germani si reluarea de catre ei a titlului fictiv si, în fond, absurd pentru epoca lor, de “împarati”, nu mai corespundea cu realitatile romane de odinioara.Statele fondate de semintiile barbare în apusul Europei nu-si puteau întemeia autoritatea decît pe dreptul fortei si al cuceririi.

Drept contestabil de catre oricine venea din urma, cu aceleasi pretentii. E adevarat, cronicile spun ca însasi elita primitiva barbara invoca pentru sine o anume origine divina sau cvasidivina, idee care însa nu s-a putut acredita suficient spre a se constitui într-un suport ideologico-politic. În mijlocul anarhiei generale se simtea necesitatea recurgerii la o autoritate unitara, care sa legitimeze „dreptul” elementar al fortei. Singura autoritate care supravietuise catastrofei Imperiului Roman si începuse a se consolida ca o institutie autonoma era biserica.

Ea si-a pastrat o organizare relativ coerenta si o ideologie consecventa. Acestea, mai ales de la pontificatul papei Grigorie I cel Mare (590-604), s-au consolidat în întreg Occidentul.De aceea, cu cît mai mult acesti sefi barbari vroiau sa-si legitimeze puterea, de exemplu în fata Imperiului de Rasarit (Bizantin) ramas în picioare, ei s-au îndreptat catre alianta cu autoritatea universalista a bisericii, a carei doctrina o îmbratiseaza pe rînd. Si în antichitate existase, si înca din plin, tendinta de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autoritati transcendente. În Evul Mediu, sefii barbari, aliati treptat cu biserica, au adaugat acestor traditii si pe unele venite dinspre gîndirea politica orientala. Traditii care, remodelate cu concursul bisericii, au creat ritualitati proprii.

A fost, mai întîi, asezarea pe crestetul monarhului a simbolului numit „coroana”, un instrument care putea fi însa, si el, rapit si însusit de cineva mai puternic. Si-atunci s-a ajuns la un alt act sacral care trebuia sa-l legitimeze definitiv de suveran: onctiunea. Ea se savîrsea de un reprezentant al bisericii, fie o data cu încoronarea, fie separat de ea. Este înca o traditie veche, ce ar putea proveni din Vechiul Testament, din textul cartii I a lui Samuil, în care Iahve îi spune acestuia ca-i va trimite un tînar pe care: "sa îl ungi capetenie poporului Meu". Act pe care, Samuil l-a si facut, asupra lui Saul, primul rege al vechilor evrei.

În toata istoria Orientului asemenea momente revin din cînd în cînd. Pîna si în viata lui Iisus Hristos (Hristos înseamna "cel uns") se întîmpla ceva similar: varsarea pe crestetul lui Iisus a unui ulei parfumat, si cuvintele lui Iisus despre gestul savîrsit de Maria, sora lui Lazar cel înviat din morti: "lasati-o sa faca acest lucru, pentru ca atît timp cît se va propovadui Evanghelia, despre ea si despre ceea ce a facut se va vorbi mereu".Onctiunea, ca act de legitimare a puterii regale medievale, are asadar o traditie îndelungata. Cînd primul rege al francilor, Clovis, a fost încoronat la Reims de Sfîntul Remigius, un porumbel apare, aducînd o sticluta cu ulei sfintit. De la actul semi-legendar savîrsit asupra lui Clovis, obiceiul onctiunii s-a raspîndit în tot Evul Mediu, fiind practicat de toti suveranii. « mai multe referate din Istorie